Campania pentru bunici singuri
Copilăria noastră nu ar fi avut același farmec fără bunici. Ei sunt cei care ne-au alinat când eram supărați. Ei ne-au tras cu sania în diminețile primei zăpezi. Dumnealor ne citeau povești minunate și ne învățau mai târziu, cu răbdare, să ni le citim singuri. Se bucurau de veselia cu care le smotoceam obrajii, părul sau mustața. Iar noi eram fericiți, fermecați, alinați, bucuroși, uimiți, încântați. Sentimentele acestea au rămas cu noi, în prezent, ca efect al grijii pe care ne-au purtat-o, motiv pentru care le suntem recunoscători.
De bunicii noștri avem sau am avut grijă. Dar în România sunt 200.000 de bătrâni, cu pensii mici, care nu sunt ajutați de familii. Poate nu mai au familie, poate copiii și nepoții i-au uitat. 200.000 de bunici singuri. Îi cunoaștem. Sunt vecinii de la 2 care coboară încet, cu bastonul, scările, și le urcă și mai încet. E doamna care stă vizavi de noi pe care o vedem mergând la piață cu căruciorul de cumpărături. E domnul care ne-a rugat o dată să-l ajutăm să care un sac de cartofi. E doamna care se plimbă în același parc de lângă bloc, în fiecare zi cu vreme bună.
Cum ar fi să facem acest număr mai mic, dând mai departe din binele primit câtorva dintre acești bunici singuri?
