Sindromul de imobilizare este un sindrom specific geriatric care aduce o condiționare etiologică complexă și implicații medicale și economice importante. Acest sindrom afectează semnificativ calitatea vieții persoanelor vârstnice și necesită o abordare complexă din partea familiei și a personalului medical pentru a fi gestionat eficient.

1. Noțiuni introductive
2. Factorii favorizanți
3. Factorii determinanți
4. Simptomele sindromului de imobilizare
5. Tratamentul sindromului de imobilizare
6. Reabilitarea vârstnicului

 1. Noțiuni introductive

Sindromul de imobilizare este o problemă frecventă în rândul vârstnicilor, care poate duce la complicații severe dacă nu este gestionat corespunzător. Acest sindrom apare din cauza unei combinații de factori fizici, psihici și sociali, care împiedică persoana să se miște liber.

 2. Factorii favorizanți

 Vârsta

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, riscul de a dezvolta sindromul de imobilizare crește semnificativ. Această vulnerabilitate sporită la vârstnici se datorează fragilității accentuate a organismului și a capacității reduse de recuperare. Pe lângă deteriorarea fiziologică, afecțiunile cronice și scăderea mobilității contribuie la această problemă. Este esențial ca persoanele în vârstă să fie monitorizate atent și să beneficieze de intervenții preventive pentru a menține cât mai mult timp independența și mobilitatea.

 Probleme Psihice

Persoanele care suferă de tulburări de anxietate, depresie sau alte afecțiuni psihice prezintă un risc crescut de imobilizare. Aceste afecțiuni pot conduce la o retragere din activitatea profesională și la pierderea rolurilor sociale, ceea ce afectează grav starea mentală și fizică. Starea de spirit negativă și lipsa motivației pot accelera procesul de regresie fizică și psihică, predispunând individul la imobilizare. Este crucial ca astfel de probleme să fie gestionate corespunzător prin consiliere psihologică și suport social pentru a preveni consecințele grave asupra mobilității.

 Conduita Anturajului

Comportamentul familiei și al anturajului joacă un rol esențial în prevenirea sau, dimpotrivă, în favorizarea imobilizării. Atitudinile de hiperprotecție pot induce o dependență excesivă, limitând astfel autonomia persoanei și conducând la o scădere a mobilității. Pe de altă parte, respingerea sau neglijarea emoțională poate duce la izolarea socială și la o deteriorare rapidă a stării fizice și psihice. Sprijinul adecvat, încurajarea participării la activități sociale și menținerea unui echilibru între protecție și independență sunt factori cheie în menținerea mobilității și a calității vieții.

3. Factorii determinanți

  Afecțiunile Severe

Bolile grave, cum ar fi accidentele vasculare cerebrale, infarcturile, fracturile și tulburările respiratorii, pot impune perioade lungi de repaus la pat, favorizând imobilizarea. Aceste afecțiuni afectează direct capacitatea unei persoane de a se mișca și de a se implica în activitățile zilnice. Perioadele prelungite de imobilitate pot duce la atrofie musculară, rigiditate articulară și scăderea funcțiilor fizice generale. Este crucial ca intervențiile medicale și de recuperare să fie inițiate cât mai curând posibil pentru a preveni complicațiile pe termen lung. Reabilitarea prin fizioterapie, exercițiile de mobilizare și suportul psihologic sunt esențiale pentru recuperarea și menținerea mobilității.

 Afecțiunile Psihice

Stările de depresie, apatie și negativism, dacă nu sunt tratate corect, pot duce rapid la sindromul de imobilizare. Aceste afecțiuni mentale pot diminua semnificativ motivația și energia necesară pentru a rămâne activ fizic. Depresia, în mod special, este asociată cu o scădere a interesului pentru activități zilnice și sociale, ceea ce poate accelera procesul de imobilizare. Neglijarea tratamentului poate conduce la complicații severe, precum cașexia (pierderea extremă în greutate și masă musculară), incontinența și confuzia mentală. Gestionarea corespunzătoare a acestor probleme mentale prin terapie, medicație și suport social poate preveni sindromul de imobilizare și poate îmbunătăți calitatea vieții.

 Circumstanțe Psihice

Teama exagerată provocată de o criză episodică reversibilă, vertijele benigne sau căderile minore pot duce la autoimpunerea restricțiilor de mobilizare. Persoanele afectate pot dezvolta o frică intensă de a se răni, ceea ce le face să evite activitățile care implică mișcare. Această teamă poate fi atât de puternică încât individul se poate izola și poate reduce drastic nivelul de activitate fizică. Dacă nu se intervine cu tact și răbdare, aceste situații pot duce la imobilizare permanentă. Intervențiile psihologice, consilierea și reeducarea privind siguranța și mobilitatea sunt esențiale pentru a ajuta persoanele să depășească aceste temeri și să își mențină independența fizică.

 4. Simptomele sindromului de imobilizare

 Simptome Psihice

Cele mai frecvente simptome psihice sunt anxietatea, depresia și dezorientarea. Alte simptome includ dependența regresivă, infantilă, dezinteresul și insomnia.

 Simptome Somatice

Imobilizarea duce la amiotrofie, limitând mișcările active și pasive, și la retracții musculare și redori articulare. Alte tulburări somatice includ leziunile cutanate, constipația, tulburările respiratorii și infecțiile urinare și pulmonare.

 Simptome Metabolice

Demineralizarea osoasă și osteoporoza, negativarea balanței azotate și precipitarea calculilor urinari sunt simptome metabolice importante asociate imobilizării.

 5. Tratamentul sindromului de imobilizare

 Tratamentul Preventiv

Tratamentul preventiv include îngrijirea adecvată a pacientului, igiena riguroasă, mobilizarea pasivă a articulațiilor și hidratarea corespunzătoare. Este esențial să se prevină complicațiile legate de imobilizare prin schimbarea poziției, masaj și utilizarea de saltele antidecubit.

 Tratamentul Curativ

Tratamentul curativ se aplică în unități specializate și include tratamentul medicamentos, reabilitarea și readaptarea vârstnicului. Se urmărește combaterea denutriției, corectarea tulburărilor metabolice și reabilitarea fizică și psihică a pacientului.

 6. Reabilitarea vârstnicului

Reabilitarea vârstnicului implică dezvoltarea capacităților care să permită independența în autoservire, mobilizarea din pat în fotoliu și mersul propriu-zis. Readaptarea și reinserția socială sunt esențiale pentru recuperarea completă a vârstnicului.

• Reactivarea: Persoana vârstnică trebuie încurajată să-și reia viața cotidiană în mediul său normal.
• Reinserția Socială: Vârstnicul trebuie să păstreze contactul cu familia, prietenii și vecinii pentru a nu se izola.
• Reintegrarea: Vârstnicul trebuie să își reia locul în societate, participând la activități normale și, dacă este posibil, la activități profesionale.

Îngrijirea unui vârstnic cu sindrom de imobilizare necesită o abordare complexă și interdisciplinară. Familia joacă un rol esențial în prevenirea și tratamentul acestui sindrom, oferind sprijin fizic, emoțional și social. Prin măsuri adecvate de prevenire și tratament, se poate îmbunătăți semnificativ calitatea vieții persoanelor afectate de sindromul de imobilizare.

Photo credits: SHVETS Production from Pexels

Articolul Cum să Îngrijești un Vârstnic cu Sindrom de Imobilizare apare prima dată în TheCareHub.

Suntem încântați să anunțăm un nou parteneriat între The Care Hub și Asociația Alma Onco Suport. Acest parteneriat strategic este dedicat susținerii pacienților oncologici și a familiilor acestora, oferind sprijinul necesar pentru a le îmbunătăți calitatea vieții și pentru a le oferi o viață demnă.

The Care Hub, fondat de Mona, este un startup cu misiune socială ce sprijină oamenii să primească îngrijire la domiciliu. Inspirată de iubirea pentru bunica sa, Mona a creat The Care Hub pentru a ajuta persoanele în vârstă să îmbătrânească în propriile lor case, înconjurați de confortul și amintirile de acasă.

Asociația Alma Onco Suport este un refugiu pentru pacienții afectați de cancer și pentru familiile lor, creată de Alina și Alexandru, care și-a pierdut soțul, respective tatăl, în urma unei lupte crâncene cu o boală oncologică. Experiența dureroasă prin care au trecut i-a inspirat să ofere sprijin emoțional și practic celor aflați în situații similare, aducând lumină și speranță în viețile acestora.

Prin unirea forțelor, aceste două organizații își propun să ofere:

– Servicii medicale la domiciliu: Acces facilitat la îngrijire medicală decontată sau privată, oferită în confortul propriilor case.

– Îngrijire pentru vârstnici: Servicii personalizate pentru a sprijini vârstnicii să îmbătrânească demn în locuințele lor.

– Sprijin emoțional și practic: O rețea de suport pentru pacienții oncologici și familiile lor, asigurând alinare și speranță în momentele dificile.

Acest parteneriat este o sursă de inspirație pentru noi toți, amintindu-ne că, în ciuda greutăților, putem aduce lumină și speranță în viețile celor care au nevoie. Invităm comunitatea să ni se alăture în acest demers și să contribuie la sprijinirea pacienților și a familiilor acestora.

Pentru mai multe informații despre parteneriat și despre cum puteți să vă implicați, vă rugăm să vizitați site-urile noastre: The Care Hub (https://thecarehub.ro/) și Asociația Alma Onco Suport (https://asociatia-alma.com/).

Cu recunoștință,

Echipele The Care Hub și Asociația Alma Onco Suport

Photo credits: Young Woman Visiting Her Mother with Cancer Indoors by pixelshot

Articolul Anunț: Parteneriat între The Care Hub si Asociația Alma Onco Suport apare prima dată în TheCareHub.

Viața este un ciclu inevitabil, iar bătrânețea reprezintă o etapă importantă în acest proces. Este esențial să ne asigurăm că părinții noștri în vârstă beneficiază de sprijinul și îngrijirea adecvată pentru a-și petrece această perioadă cu demnitate și confort. Alegerea între îngrijirea la domiciliu și un cămin de bătrâni este o decizie complexă și delicată, care necesită o analiză atentă a nevoilor individuale și a opțiunilor disponibile. În acest articol, vom explora modalitățile în care putem sprijini părinții în vârstă în planificarea bătrâneții lor și vom discuta despre cum să alegem între îngrijirea la domiciliu și serviciile oferite de căminele de bătrâni.

Înțelegerea nevoilor și dorințelor părinților în vârstă

Primul pas în sprijinirea părinților noștri în vârstă în planificarea bătrâneții lor este să le ascultăm cu atenție nevoile și dorințele. Comunicarea deschisă și sinceră este cheia în această etapă. Discutați cu părinții voștri despre ce anume își doresc în această perioadă a vieții lor.

Aici sunt câteva întrebări importante pe care le puteți adresa părinților voștri pentru a ajuta la luarea deciziei corecte:

1. Ce preferințe au legate de locație? Întrebați dacă părinții preferă să rămână în propria casă sau sunt deschiși să se mute într-un cămin de bătrâni. Explorați motivele pentru fiecare opțiune și discutați despre beneficiile fiecărei alegeri.

2. Cum se simt în ceea ce privește independența? Întrebați despre nivelul de independență pe care doresc să îl mențină. Dacă doresc să fie autonomi, îngrijirea la domiciliu poate fi o opțiune mai potrivită, în timp ce într-un cămin de bătrâni s-ar putea să fie mai multă asistență disponibilă.

3. Care sunt preocupările lor de sănătate? Aflați despre starea lor de sănătate actuală și despre orice afecțiuni medicale existente. Întrebați dacă au nevoie de îngrijiri medicale regulate și dacă ar prefera să fie în apropierea unei unități medicale.

4. Ce fel de activități și socializare le place să aibă? Discutați despre interesele și activitățile care îi fac fericiți. Acest lucru poate influența decizia dintre îngrijirea la domiciliu și căminul de bătrâni, deoarece căminele de bătrâni oferă adesea activități sociale și recreative.

5. Ce resurse financiare sunt disponibile? Aflați despre resursele financiare ale părinților și discutați despre costurile implicate în îngrijirea la domiciliu sau într-un cămin de bătrâni. Asigurați-vă că puteți face o alegere care este sustenabilă din punct de vedere financiar.

6. Cum văd ei viitorul și schimbările? Discutați despre așteptările lor legate de viitor și despre cum ar vedea ei eventualele schimbări. Gândiți-vă împreună la modul în care schimbările pot influența rutina și starea lor de bine.

7. Ce opinie au despre sprijinul familial? Întrebați cum văd rolul familiei în îngrijirea lor. Poate fi util să discutați despre cum doriți să vă implicați și să oferiți sprijin.

8. Ce îngrijiri sau asistență au nevoie în prezent? Înțelegeți în detaliu ce nevoi de îngrijire au părinții voștri în momentul actual. Acest lucru vă poate ajuta să alegeți o opțiune care se potrivește cel mai bine nevoilor lor curente.

Amintiți-vă că decizia finală ar trebui să fie luată împreună cu părinții voștri, luând în considerare dorințele și nevoile lor, precum și resursele disponibile.

Beneficiile îngrijirii la domiciliu

Îngrijirea la domiciliu oferă o serie de beneficii semnificative pentru părinții în vârstă. Pentru mulți, casa reprezintă un spațiu plin de amintiri și confort, iar păstrarea legăturii cu acest mediu poate contribui la bunăstarea lor emoțională și mentală. Îngrijitorii la domiciliu pot furniza asistență personalizată, adaptată nevoilor individuale ale fiecărui părinte în vârstă. Acest tip de îngrijire poate include administrarea medicamentelor, asistență în activitățile zilnice, pregătirea meselor și chiar companie pentru evitarea izolării sociale.

Un alt avantaj major al îngrijirii la domiciliu este păstrarea independenței părinților în măsura posibilului. Ei pot menține o rutină cunoscută și pot lua decizii legate de propria lor viață de zi cu zi. De asemenea, îngrijirea la domiciliu poate fi mai puțin costisitoare decât plasarea într-un cămin de bătrâni, în special dacă se optează pentru servicii medicale decontate.

Serviciile Medicale la Domiciliu și Îngrijirea Decontată

Un aspect important de luat în considerare atunci când discutăm despre îngrijirea părinților în vârstă este accesul la servicii medicale. În multe cazuri, părinții în vârstă pot beneficia de servicii medicale la domiciliu, care includ consultații medicale, îngrijire medicală specializată și terapii de reabilitare. Aceste servicii pot contribui semnificativ la menținerea sănătății și calității vieții lor.

De asemenea, în anumite situații, îngrijirea medicală la domiciliu poate fi decontată, fie în întregime, fie parțial, de către Casa de Asigurări de Sănătate. Este important să cercetați și să discutați cu furnizorii autorizați sau cu autoritățile competente pentru a înțelege care sunt opțiunile disponibile și cum puteți beneficia de aceste servicii.

Avantajele și Considerațiile Legate de Căminele de Bătrâni

Căminele de bătrâni reprezintă o altă opțiune pentru îngrijirea părinților în vârstă. Acestea oferă un mediu structurat, în care îngrijitorii specializați pot furniza asistență 24/7. Pentru părinții care au nevoi medicale complexe sau pentru cei care au nevoie de atenție constantă, căminele de bătrâni pot reprezenta o alegere potrivită.

Unul dintre avantajele principale ale căminelor de bătrâni este socializarea. Părinții în vârstă au oportunitatea de a interacționa cu alți rezidenți, participând la activități sociale și recreative. Această interacțiune poate contribui la prevenirea izolării și singurătății, promovând starea lor emoțională și mentală.

Cum luați o decizie informată?

Atunci când vine vorba de alegerea între îngrijirea la domiciliu și căminul de bătrâni, este esențial să luați în considerare toate aspectele și să luați o decizie informată. În primul rând, țineți cont de nevoile și dorințele părinților voștri în vârstă. Dacă aceștia doresc să rămână în mediu lor familiar, îngrijirea la domiciliu poate fi cea mai bună opțiune.

În cazul în care nevoile medicale sau de îngrijire sunt mai complexe, căminele de bătrâni pot oferi suportul necesar. Asigurați-vă că căutați cămine de bătrâni cu servicii de calitate și cu personal bine pregătit. Puteți solicita referințe sau căuta recenzii online pentru a obține informații despre experiența altor familii.

Monitorizați continuu calitatea îngrijirii celor dragi

Indiferent de opțiunea pe care o alegeți, asigurarea calității îngrijirii este esențială. Pentru a vă asigura că părinții sau persoanele în vârstă dragi primesc cea mai bună îngrijire posibilă, puteți urma următoarele sfaturi:

1. Comunicare deschisă și constantă: Mențineți o linie de comunicare deschisă cu furnizorii de servicii și personalul din căminul de bătrâni sau cu îngrijitorii la domiciliu. Întrebați despre planurile de îngrijire, procedurile medicale și orice alt detaliu relevant. Fiți deschiși să împărtășiți informații despre nevoile și preferințele persoanei în vârstă.

2. Stabilirea așteptărilor clare: Discutați cu furnizorii de îngrijire pentru a stabili așteptări clare. Clarificați ce tipuri de servicii ar trebui să fie incluse în îngrijire și ce nivel de atenție este necesar. Aceasta poate include aspecte precum îngrijirea medicală, socializarea, activitățile zilnice și igiena personală.

3. Monitorizare regulată: Fiți atenți la modul în care părinții voștri sunt tratați și îngrijiți. Vizitați-i în mod regulat dacă sunt în căminul de bătrâni sau luați timp să discutați cu îngrijitorii la domiciliu. Observați starea lor generală de sănătate, atitudinea și nivelul de confort.

4. Utilizarea tehnologiei digitale: Alegeți să utilizați tehnologia digitală pentru a vă ajuta să monitorizați calitatea îngrijirii. Există furnizori care au adoptat tehnologii digitale care vă pot oferi access în timp real la planurile de îngrijire ale persoanei în vârstă. Puteți primi totodată notificări despre începerea sau finalizarea vizitelor și puteți primi rapoarte cu privire la bunăstarea părinților, etc.

5. Feedback și intervenție: Dacă observați aspecte care ridică îngrijorări legate de calitatea îngrijirii, adresați aceste preocupări furnizorilor de servicii. Oferiți feedback în mod constructiv și solicitați intervenții pentru a îmbunătăți situația. Este important să acționați prompt în cazul unor probleme sau situații care ar putea afecta bunăstarea persoanei în vârstă.

6. Dovezi ale calității: Atunci când evaluați calitatea unei facilități sau a unui furnizor de îngrijire, căutați dovezi privind calitatea. Acestea pot include certificări și acreditări relevante, recenzii pozitive de la alți clienți și un personal bine instruit și empatic.

7. Monitorizarea schimbărilor: Fiți atenți la orice schimbare semnificativă în starea de sănătate sau comportamentul persoanei în vârstă. Schimbările pot indica nevoi noi sau pot sugera probleme în furnizarea îngrijirii.

În final, asigurarea calității îngrijirii necesită un angajament continuu din partea dvs. și a furnizorilor de servicii pentru a asigura că persoana în vârstă primește îngrijirea adecvată și respectuoasă de care are nevoie.

Concluzie

Sprijinirea părinților în vârstă pentru planificarea bătrâneții lor reprezintă o responsabilitate importantă și emoționantă. Alegerea între îngrijirea la domiciliu și căminul de bătrâni nu este ușoară și trebuie să fie făcută luând în considerare nevoile individuale ale fiecărui părinte și opțiunile disponibile. Comunicarea deschisă, cercetarea atentă și luarea unei decizii informate vă vor ajuta să asigurați că părinții voștri în vârstă beneficiază de îngrijirea de care au nevoie pentru a petrece această etapă a vieții lor cu demnitate și confort.

Fotografie de la Kampus Production: https://www.pexels.com/ro-ro/fotografie/varstnica-in-varsta-varstnici-arm-8829186/

Articolul Planificarea bătrâneții părinților: cum alegem între îngrijirea la domiciliu și rezidența în cămin de bătrâni apare prima dată în TheCareHub.

Îngrijirile paliative la domiciliu contribuie la îmbunătățirea calității vieții pacienților și a familiilor lor. Acestea se adresează persoanelor diagnosticate cu afecțiuni a căror gestionare medicală implică mult efort.

De cele mai multe ori, îngrijirile paliative la domiciliu sunt adresate persoanelor în vârstă, care necesită sprijin nu doar în ameliorarea simptomelor, dar și în asigurarea unor condiții confortabile în care să își petreacă timpul.

Înscrieți-vă la newsletter-ul nostru

Thank you for Signing Up

Vă rugăm să corectați câmpul (câmpurile) marcat(e) mai jos.

1,true,6,Contact Email,2

• Ce sunt îngrijirile paliative?
• Când sunt necesare îngrijirile paliative la domiciliu?
• Cine oferă serviciile de îngrijiri paliative?
• Avantajele îngrijirii paliative

Ce sunt îngrijirile paliative?

Îngrijirile paliative reprezintă totalitatea acțiunilor care au rolul de a scădea suferința și de a crește calitatea vieții pacienților diagnosticați cu patologii severe. Indirect, paliația influențează pozitiv și calitatea vieții aparținătorilor.

Medicina paliativă implică diferite protocoale. Acestea sunt alese cu grijă, astfel încât să satisfacă nevoile fiecărei persoane. În funcție de vârstă, de starea de sănătate, de afecțiunea medicală, protocoalele clinice pentru îngrijirea paliativă diferă pentru fiecare pacient.

Ingrijirea paliativa la domiciliu contribuie la asigurarea unor condiții decente de trai pentru persoanele diagnosticate cu boli severe. Acestea le permit să locuiască în căminul propriu și să beneficieze în același timp de îngrijire profesională la fel ca într-un centru specializat.

Din cadrul îngrijirii paliative fac parte:

• ameliorarea simptomelor;
• optimizarea tratamentelor în funcție de dorințele și confortul pacientului;
• asigurarea sprijinului medical, social și psihologic pentru pacient și aparținătorii acestuia;
• îndeplinirea nevoilor pacientului;
• creșterea calității vieții.

Când sunt necesare îngrijirile paliative la domiciliu?

Îngrijirile paliative sunt adresate următoarelor categorii de persoane:

• vârstnicilor care necesită asistență medicală sau de altă natură;
• persoanelor cu boli severe, ale căror simptome le împiedică a-și administra tratamentul sau a desfășura activități precum hrănirea, igienizarea;
• persoanelor care au suferit un accident vascular cerebral și se află în perioada de recuperare;
• persoanelor cu dificultăți de mobilitate;
• persoanelor imobilizate la pat;
• persoanelor cuboli neurodegenerative;
• persoanelor cu afecțiuni cardiovasculare severe;
• persoanelor cu patologii neoplazice.

Acordarea îngrijirilor paliative se poate face încă din stadiile inițiale. Acestea sunt indicate atât în bolile acute, cât în cele cronice severe sau în afecțiuni ce progresează rapid. A opta pentru servicii paliative asigură o calitate superioară a vieții.

Este important de menționat că acordarea îngrijirilor paliative nu implică stoparea tratamentului țintit pentru boală. Acesta poate fi administrat simultan cu paliația. Studiile au demonstrat că acordarea îngrijirii paliative asociată cu administrarea tratamentului de bază asigură o supraviețuire mai mare.

Cine oferă serviciile de îngrijiri paliative?

Medicina paliativă presupune implicarea mai multor specialiști. Astfel, pentru asigurarea unor servicii de îngrijire paliativă de calitate este necesară o echipă formată din:

• medici;
• asistenți medicali;
• infirmieri;
• asistenți sociali;
• psihologi.

Fiecare pacient beneficiază de o echipă de specialiști, care iau cele mai optime decizii, conform dorințelor pacientului. Această echipă are ca scop oferirea de confort pacientului, fiecare având un rol bine definit în cadrul echipei. Rolul asistentei medicale în îngrijiri paliative este unul foarte important, deoarece aceasta își petrece cea mai mare parte a timpului cu pacientul. Ca urmare, necesită a avea o atenție sporită la evoluția și nevoile acestuia, dar și o capacitate ridicată de empatizare.

Avantajele îngrijirii paliative

Îngrijirea paliativă la domiciliu oferă multiple beneficii, atât pentru pacient, cât și pentru aparținătorii acestuia. Printre acestea se află:

• asigurarea serviciilor medicale de calitate în confortul propriului cămin;
• îmbunătățirea calității vieții;
• monitorizarea stării de sănătate și adaptarea tratamentului în funcție de aceasta;
• ameliorarea simptomelor și a durerii resimțite;
• satisfacerea nevoilor psiho-sociale;
• sprijinirea pacientului pentru a menține un stil de viață activ;
• oferirea sprijinului necesar familiei pentru a gestiona situația mai bine, dar și un eventual deces.

De asemenea, este important de menționat că membrii familiei nu sunt nevoiți să își schimbe stilul de viață sau să renunțe la serviciu pentru a acorda îngrijirile medicale necesare. Prin optarea la îngrijirea paliativă la domiciliu, aceștia pot petrece timp de calitate cu pacientul, în loc să fie nevoite a realiza diferite activități pentru satisfacerea nevoilor acestuia. De asemenea, prin optarea unor servicii de îngrijire paliativă la domiciliu scade semnificativ riscul de epuizare al membrilor familiei. În lipsa acestora, aceștia vor resimți un nivel de stres mai crescut.

Suplimentar față de avantajele deja enumerate, a avea o persoană care să aibă cunoștințe din domeniul medical și care să fie în contact cu pacientul zilnic reprezintă un aspect foarte important. Astfel, pot fi observate chiar și schimbările minore ce pot apărea în evoluția unei boli și ameliorarea disconfortului pacientului încă din stadiile inițiale.

Îngrijirile paliative la domiciliu reprezintă totalitatea actelor medicale care contribuie la ameliorarea simptomelor și la scăderea disconfortului și a durerii. Acestea sunt adresate persoanelor în vârstă, celor diagnosticate cu boli severe (cancer, afecțiuni cardiace, accident vascular cerebral). Importanța acestora este considerabilă, ele contribuind semnificativ la creșterea calității vieții pacientului, dar și a membrilor familiei.

Sursa foto: Shutterstock

Bibliografie:

• www.nia.nih.gov, https://www.nia.nih.gov/health/what-are-palliative-care-and-hospice-care, accesat la data 27.09.2022;
• getpalliativecare.org, https://getpalliativecare.org/whatis/, accesat la data 27.09.2022;
• www.who.int, https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/palliative-care, accesat la data 27.09.2022;
• www.capc.org, https://www.capc.org/about/palliative-care/, accesat la data 27.09.2022.

Articolul Ce presupun și care sunt avantajele îngrijirilor paliative la domiciliu? apare prima dată în TheCareHub.

Vorbirea reprezintă o modalitate verbală de exprimare, caracteristică speciei umane. Ea presupune utilizarea sunetelor pentru a forma cuvinte, respectiv propoziții și fraze, fiind învățată la vârste fragede și dezvoltată, mai apoi, în decursul următorilor ani. În unele situații, centrii cerebrali responsabili cu vorbirea pot fi afectați, iar acest proces poate suferi modificări. Printre tulburările din această sferă se numără și afazia, întâlnită cu preponderență în rândul vârstnicilor. Află, în cele ce urmează, care sunt cauzele afaziei, cum se manifestă și care sunt modalitățile în care această tulburare poate fi contracarată.

Înscrieți-vă la newsletter-ul nostru

Thank you for Signing Up

Vă rugăm să corectați câmpul (câmpurile) marcat(e) mai jos.

1,true,6,Contact Email,2

• Ce este afazia
• Afazia – cauze și factori de risc
• Tipuri de afazie. Simptome
• Metode de diagnostic
• Tratamentul afaziei

Ce este afazia

Originară din limba greacă, unde „a” înseamnă fără, iar „phasia” înseamnă vorbire, noțiunea de afazie descrie o tulburare neurocognitivă care afectează limbajul unei persoane, aceasta ajungând să aibă dificultăți în exprimare. Afazia nu își pune amprenta doar asupra vorbirii, ci afectează și exprimarea scrisă, cititul și înțelegerea celorlalte persoane. Comunicarea este, astfel, îngreunată, ceea ce poate complica viața de zi cu zi a pacienților afectați.

Cu toate acestea, intelectul pacientului afectat rămâne nealterat. Așadar, în afara vorbirii, toate celelalte funcții cognitive se desfășoară normal, pacientul având, însă, dificultăți în a-și exprima gândurile sau în a înțelege ceea ce comunică verbal alte persoane.

Afazia – cauze și factori de risc

Afazia se manifestă, de cele mai multe ori, în rândul varstnicilor, fiind provocată de anumite leziuni cerebrale. Aceste leziuni pot avea una sau mai multe din următoarele cauze:

• accidentul vascular cerebral (AVC) – în funcție de zona cerebrală afectată, accidentele vasculare pot fi responsabile de apariția afaziei. Atunci când sechelele atacului cerebral nu sunt severe, afazia poate avea caracter temporar, funcția vorbirii revenind la normal sau aproape de normal;
• tumorile de la nivel cerebral – formațiunile canceroase apărute la nivelul creierului pot afecta diferite funcții ale acestuia. Tulburările provocate depind în mare măsură de zonele cerebrale în care se dezvoltă tumorile, dar și de dimensiunile acestora;
• unele afecțiuni de natură neurologică (spre exemplu, boala Parkinson) – afazia devine evidentă, de obicei, în cel de-al patrulea stadiu al maladiei Parkinson;
• anumite infecții manifestate la nivelul creierului – abcesele cerebrale pot fi provocate de infecții manifestate fie la nivelul capului, fie în altă zonă a corpului, fiind, mai apoi, transportate pe cale sanguină până la creier;
• bolile neurodegenerative, precum boala Alzheimer sau demența – formele de demență, indiferent că vorbim despre demența Alzheimer sau despre o altă formă (demența vasculară, demența mixtă, demența frontotemporală etc.), pot reprezenta un factor declanșator al afaziei;
• traumatismele cranio-cerebrale – un accident în urma căruia pacientul suferă o lovitură puternică în zona capului poate declanșa o formă de afazie.

Tipuri de afazie. Simptome

Vorbirea și înțelegerea limbajului depind de trei centri situați la nivel cerebral:

• centrul Broca (centrul motor) – responsabil pentru controlul mușchilor folosiți în timpul vorbirii. Centrul Broca este situat în lobul frontal al scoarței cerebrale;
• centrul Wernicke (centrul senzorial al vorbirii) – acest centru, localizat în lobul parietal, controlează memoria cuvintelor, ceea ce permite omului să formuleze cuvinte cu ajutorul sunetelor. De altfel, lobul parietal este responsabil cu învățarea vorbirii la copii;
• centrul optic al vorbirii – aflat la nivelul lobului occipital, centrul optic susține citirea și înțelegerea limbajului scris.

Astfel, în raport cu centrul cerebral afectat de cauzele descrise mai sus, se disting 4 tipuri de afazie: afazia expresivă, afazia senzorială, afazia amnestică, respectiv afazia globală.

Afazia expresivă (afazie Broca, afazie motorie)

Această formă de afazie apare atunci când este lezată partea stângă a lobului frontal cerebral. Pacienții cu afazie motorie pot înțelege fără probleme ceea ce le comunică alte persoane, însă au dificultăți în pronunțarea cuvintelor și în scriere. Aceștia se exprimă prin intermediul unor propoziții scurte sau chiar incomplete și conștientizează că nu pot comunica așa cum și-ar dori, ceea ce le provoacă sentimente de frustrare sau depresie.

În unele situații, pacienții care suferă de afazie Broca pot prezenta paralizie parțială sau totală pe partea dreaptă a corpului. Acest lucru îngreunează nu numai exprimarea, ci și desfășurarea activităților zilnice, ceea ce face necesară asistența din partea familiei sau a personalului specializat.

Afazia senzorială (afazie Wernicke, afazie receptivă)

În cazul afaziei Wernicke, pacientul poate comunica pe cale verbală, însă întâmpină dificultăți în a înțelege ceea ce vorbesc alte persoane. De asemenea, scrisul și cititul sunt îngreunate, putând să apară manifestări ale alexiei (incapacitatea de a citi cuvinte și propoziții). Pacienții cu afazie senzorială tind să vorbească repede, fluent, însă, uneori, propozițiile și frazele pe care le rostesc nu au sens, apărând fenomenul de „salată de cuvinte”. De asemenea, poate predomina utilizarea în mod abuziv a neologismelor.

Disfazia sau afazia amnestică

Numită și afazie anomică, această formă de afazie se manifestă prin imposibilitatea pacientului de a-și aminti cuvintele pe care dorește să le folosească ori prin identificarea cu greutate a acestora. Afazia amnestică își pune amprenta atât asupra comunicării verbale, cât și asupra celei scrise. Pacientul poate înțelege ceea ce vorbesc alte persoane și poate citi cu ușurință.

Uneori, afazia amnestică este asociată cu o ușoară paralizie a mușchilor feței sau cu o senzație de slăbiciune la nivelul acestora. Acest lucru poate influența negativ pronunția sunetelor, vorbirea fiind uneori îngreunată, cu un ritm mai lent decât în mod obișnuit.

Afazia globală

Afazia globală este cea mai severă formă de afazie și presupune afectarea mai multor zone ale creierului, responsabile cu funcția vorbirii. Astfel, pacienții cu afazie globală nu se pot exprima verbal sau în scris, nu pot înțelege comunicarea verbală a altor persoane și nu mai au capacitatea de a citi.

Comunicarea se rezumă la fracțiuni de cuvinte sau la anumite sunete ce au caracter exclamativ, fiind, astfel, foarte dificil pentru acești pacienți să se facă înțeleși.

Parafazia nu este o formă a afaziei

Parafazia este o tulburare a funcției vorbirii care se deosebește, însă, de afazie. Persoanele care suferă de parafazie au tendința de a înlocui cuvintele cu altele care se aseamănă cu ele din punct de vedere fonetic. Există două forme ale parafaziei: parafazia neurologică, respectiv parafazia literară.

În cazul parafaziei neurologice, pacienții afectați confundă cuvintele pe care doresc să le rostească (de exemplu, spun „carte” în loc de „cană”). Pe de altă parte, un pacient cu parafazie literară va înlocui o parte dintre literele cuvântului cu altele similare (de exemplu, pronunță „camă” în loc de „cană”). Cu toate acestea, parafazia nu are aceleași cauze precum afazia, iar prognosticul este mai favorabil decât la pacienții cu afazie.

Dizartrie sau afazie?

Deși cauzele pot fi comune (accident vascular cerebral, tumori cerebrale, traumatisme), dizartria și afazia se deosebesc în anumite privințe. Problemele cauzate de dizartrie își au originea în funcționalitatea redusă a mușchilor responsabili cu vorbirea. Aceștia pot fi slăbiți sau sunt controlați cu dificultate de către pacient; așadar, discursul poate fi unul foarte lent sau dificil de înțeles de către interlocutori. Printre particularitățile dizartriei, se mai numără emiterea de sunete nazale în timpul vorbirii, incapacitatea de a vorbi la un volum ridicat sau rostirea propozițiilor cu o intonație monotonă.

Vestea bună este că, în unele cazuri, dizartria poate fi corectată cu ajutorul logopediei, iar odată ce mușchii și-au reluat funcțiile în parametri optimi, pacientul va putea vorbi din nou normal.

Metode de diagnostic

În primă instanță, pacientul va fi supus unui examen medical general, în cadrul căruia medicul va dori să știe istoricul medical al pacientului, tratamentele aflate în desfășurare, precum și antecedentele heredocolaterale (afecțiunile de care suferă ceilalți membri ai familiei). În funcție de acestea, medicul va putea lua în calcul sau exclude anumite cauze care au dus la declanșarea afaziei.

Nu toate formele de afazie pot fi identificate prin intermediul conversației obișnuite, ci doar formele pronunțate. Cu toate acestea, o simplă discuție liberă cu pacientul poate ajuta medicul să evalueze modul în care acesta numește anumite obiecte sau noțiuni, capacitatea de a înțelege sau de a repeta anumite cuvinte ori propoziții, varietatea lexicală folosită sau prozodia (modul în care pacientul pune accentul pe silabele cuvintelor).

O metodă de diagnostic utilă, în cazul afaziei, o reprezintă investigațiile imagistice (Computer Tomograf sau RMN). Acestea pot furniza informații despre localizarea și dimensiunile leziunilor cerebrale existente, ceea ce va ajuta la determinarea tipului de afazie, dar și a stadiului acesteia.

În unele țări din Europa, pacienții trec prin anumite teste specifice pentru diagnosticarea afaziei. O parte dintre ele sunt utilizate și de către medicii din România:

• testul Boston de examinare a afaziei – evaluează atât modul în care pacientul înțelege anumite noțiuni, cât și gradul de severitate al tulburării. Este un test amplu, cuprinzând 34 de capitole, însă poate fi mult prea laborios, în unele situații;
• setul de teste Western pentru afazie – durează mult mai puțin decât testul Boston: aproximativ o oră;
• testul de numire a acțiunilor;
• testul de numire a obiectelor.

Tratamentul afaziei

Rezultatele tratamentului pentru afazie depind, în mare măsură, de cauzele care au declanșat această tulburare. Dacă pacientul se confruntă cu afazia din cauza unei afecțiuni neurodegenerative, așa cum sunt demența și boala Alzheimer, afazia nu poate fi corectată, din nefericire. Același lucru se întâmplă și în cazul pacienților diagnosticați cu tumori cerebrale cu prognostic nefavorabil.

Atunci când afazia se instalează în urma unui traumatism sau a unui accident vascular cerebral, șansele de recuperare sunt cu atât mai mari cu cât tratamentul este inițiat mai repede. Recuperarea pacienților cu afazie poate include următoarele metode terapeutice:

• terapia logopedică – sub îndrumarea logopedului, pacientul este încurajat să numească obiecte, să repete cuvintele rostite de către terapeut și să formeze propoziții sau fraze. Conversația spontană este și ea o parte componentă a terapiei logopedice, întrucât îi oferă pacientului posibilitatea de a folosi cuvinte și propoziții în mod liber, ceea ce va contribui la reîmbogățirea vocabularului și la fixarea mai bună a denumirilor folosite;
• terapia prin intonație melodică – este o metodă relativ nou introdusă în terapia persoanelor care suferă de afazie și se bazează pe stimularea cerebrală, prin repetarea unor sintagme în ritm melodic;
• terapia de grup – deseori, persoanele care trec prin același tip de probleme își pot oferi sprijin reciproc. Pacienții cu afazie evoluează, astfel, mai bine, atunci când interacționează cu alte persoane cu același diagnostic. În cadrul ședințelor de terapie de grup, ei pot conversa și se pot motiva unii pe alții, în acest demers;
• psihoterapia – oferă suport psiho-emoțional persoanelor care se confruntă cu această afecțiune și care pot experimenta episoade anxioase ori depresive, odată cu dificultățile provocate de afazie.

Îngrijirea persoanelor cu afazie

Stilul de viață al unei persoane dragi care suferă de afazie poate deveni foarte diferit față de cel pe care îl avea înainte de această tulburare. Dacă persoana afectată este avansată în vârstă, situația este cu atât mai dificilă cu cât, cel mai probabil, se mai confruntă și cu alte probleme de sănătate, cu mobilitate redusă ori cu dificultăți în deplasare. Din acest motiv, îngrijirea acestor pacienți poate fi o reală provocare pentru membrii familiei, atunci când intervin și barierele de limbaj, provocate de afazie.

Pentru a facilita comunicarea cu persoana dragă afectată de afazie, membrii familiei sunt încurajați să urmeze următoarele indicații:

• să folosească propoziții simple, scurte;
• să evite cuvintele complicate sau care pot avea mai multe înțelesuri;
• să se adreseze bolnavului într-un ritm rar;
• să repete ori de câte ori este necesar, pentru ca persoana cu afazie să înțeleagă ceea ce i se comunică;
• să-i ofere pacientului timp suficient pentru a răspunde;
• să includă pacientul în conversațiile familiei;
• să se folosească de gesturi sau obiecte pentru a descrie mai bine ceea ce doresc să comunice;
• să nu corecteze persoana, în timp ce vorbește, atunci când face greșeli de exprimare.

La fel ca în cazul oricărei alte afecțiuni din sfera neuropsihiatrică, abordarea afaziei necesită atenție și răbdare, atât din partea pacientului, cât și a familiei și a personalului specializat, care se ocupă de diagnosticarea și tratarea pacientului. Chiar dacă această tulburare nu poate fi întotdeauna vindecată, cu timpul, pacientul și familia acestuia se vor adapta la acest stil de viață, prin stabilirea unor reguli și obiceiuri noi, care să le ușureze traiul.

Sursa foto: Shutterstock.com

Articolul Afazia: de ce apare, cum se manifestă și cum poate fi tratată apare prima dată în TheCareHub.

Insuficiența renală este un termen care descrie una dintre cele mai cunoscute afecțiuni renale, fiind denumită și boala cronică de rinichi (BCR). Ea afectează mecanismele de eliminare a toxinelor și apei, provocând acumularea acestora în organism. Riscurile la care este expus un pacient cu insuficiență renală sunt mari, în special pentru persoanele care suferă și de alte afecțiuni. Află din rândurile de mai jos ce rol au rinichii, care sunt cauzele responsabile pentru declanșarea insuficienței renale, ce manifestări are aceasta și cum poate fi ea tratată.

Înscrieți-vă la newsletter-ul nostru

Thank you for Signing Up

Vă rugăm să corectați câmpul (câmpurile) marcat(e) mai jos.

1,true,6,Contact Email,2

• Rolul rinichilor în organism
• Ce este insuficiența renală. Cauze și factori de risc
• Tipuri de insuficiență renală
• Simptomele insuficienței renale
• Insuficiența renală – metode de diagnostic
• Tratament insuficiență renală

Rolul rinichilor în organism

Sistemul renal are în compoziția sa organe pereche (rinichii și ureterele) și organe nepereche (vezica urinară și uretra). Toate aceste componente contribuie la excreția apei și a produșilor de metabolism ce pot avea efecte nocive asupra organismului.

Funcțiile rinichiului includ:

• formarea urinei – întâi are loc formarea urinei primare (apă și componente plasmatice), din care, în urma procesului de reabsorbție tubulară, rezultă urina finală;
• menținerea echilibrului acido-bazic în limite optime, reglând pH-ul mediului intern;
• secreția de hormoni – printre aceștia, se numără eritropoietina (cu rol în formarea eritrocitelor), renina și bradikinina (efect vasodilatator);
• secreția formei active a vitaminei D, care îndeplinește un rol important în susținerea sistemului imunitar, precum și în fixarea calciului în organism;
• menținerea unui nivel optim de minerale în sânge.

Un blocaj renal poate pune în pericol atât starea generală de sănătate a pacientului afectat, cât și viața acestuia, dacă rămâne netratat pentru o perioadă îndelungată. Numeroase persoane acuză probleme cu rinichii atunci când se prezintă la medic, însă, de multe ori, nu știu că se confruntă cu afecțiuni renale grave.

Ce este insuficiența renală. Cauze și factori de risc

Atunci când activitatea rinichilor este blocată total sau parțial, este declanșată afecțiunea numită insuficiență renală. Aceasta poate aduce cu sine o serie de complicații severe, precum afecțiunile cardiovasculare, anemia sau boli ale sistemului osos. Totodată, atunci când ajunge într-un stadiu avansat, insuficiența renală poate reprezenta un pericol major pentru viața pacientului afectat, astfel că este indicată inițierea tratamentelor necesare, cât mai repede cu putință.

Insuficiența renală are mai multe cauze posibile, întrucât majoritatea proceselor metabolice includ și sistemul renal. Dintre cei mai frecvenți factori declanșatori ai insuficienței renale, amintim:

• diabetul zaharat (nefropatie diabetică);
• afecțiuni ale rinichilor: glomerulonefrite, infecții localizate la nivel renal, tumori ale tractului urinar, boala polichistică renală, sindrom nefrotic;
• bolile autoimune, precum lupusul eritematos;
• hemoragiile;
• deshidratarea;
• hipotensiunea arterială;
• afecțiunile cardiace – insuficiența cardiacă, aritmiile, infarctul miocardic acut;
• arsurile severe, pe o suprafață mare a corpului;
• mediul de lucru toxic;
• tratamentul cu anumite medicamente ce pot afecta funcționarea rinichilor: antibiotice (gentamicină, streptomicină), antiinflamatoare nesteroidiene (acid acetilsalicilic), antihipertensive din clasa inhibitorilor de enzimă de conversie (enalapril, captopril).

Tipuri de insuficiență renală

Insuficiența renală se poate manifesta sub două forme: insuficiență renală acută, respectiv insuficiență renală cronică. Simptomele acestora pot să coincidă până la un punct, însă evoluția și metodele de tratament sunt diferite.

Insuficiența renală acută

Forma acută a insuficienței renale are un debut brusc și, de obicei, sever, afectând rapid funcțiile rinichilor. Ea mai este cunoscută și sub numele de injurie renală acută și, dată fiind rapiditatea evoluției sale, este necesară intervenția medicului specialist în cel mai scurt timp de la apariția simptomelor. În unele cazuri, cu tratamentul potrivit, boala poate fi contracarată, rinichii reluându-și activitatea obișnuită.

Insuficiența renală cronică

Numită și boala cronică de rinichi, insuficiența renală cronică are o evoluție lentă, uneori fără simptome evidente, ceea ce o face și mai dificil de depistat. Din nefericire, afectarea renală este ireversibilă, iar pacientul poate ajunge la dializă sau chiar la transplant de rinichi.

Evoluția insuficienței renale cronice cuprinde cinci stadii, identificate în funcție de valoarea ratei de filtrare glomerulară. Primele trei stadii se pot desfășura fără apariția complicațiilor, însă în stadiile 4 și 5, administrarea tratamentului adecvat capătă o importanță vitală.

Simptomele insuficienței renale

De cele mai multe ori, manifestările bolii cronice de rinichi rămân insesizabile sau pot fi ușor ignorate, în fazele incipiente. În unele cazuri, boala își face simțită prezența abia după ce funcția renală este afectată în proporție de 50-75%.

În ceea ce privește insuficiența renală acută, pacientul poate întâmpina următoarele simptome:

• stare de slăbiciune;
• cefalee, confuzie;
• durere în zona rinichilor sau durere abdominală;
• edeme la nivelul pleoapelor, mâinilor și picioarelor – acumularea de apă ce provoacă umflarea acestora;
• urinări frecvente, în cantități mici (oligourie);
• modificarea culorii urinei (uneori, cu apariția de sânge în urină);
• durere la urinare;
• stări de greață sau vomă;
• diaree;
• creșterea pulsului cardiac (tahicardie);
• hipotensiune ortostatică (scăderea bruscă a presiunii arteriale, atunci când pacientul se ridică spontan din poziție orizontală sau din șezut);
• febră.

Odată cu evoluția afecțiunii, simptomele încep să se agraveze, apărând altele noi, ce indică evoluția către insuficiența renală cronică:

• dificultăți în respirație;
• dureri la nivelul pieptului;
• hipertensiune arterială;
• scădere bruscă și nejustificată în greutate;
• dureri musculare;
• tulburări ale somnului;
• eritem (mâncărimi ale pielii);
• îngălbenirea tegumentelor;
• anurie (absența procesului de urinare).

Manifestările insuficienței renale pot să varieze de la o persoană la alta, atât ca număr, cât și în ceea ce privește intensitatea lor. Este important, însă, ca pacientul să se adreseze medicului atunci când identifică simptome îngrijorătoare, astfel încât afecțiunea să poată fi depistată cât mai curând.

Insuficiența renală – metode de diagnostic

În vederea stabilirii unui diagnostic de insuficiență renală, medicul specialist va recomanda o serie de investigații, alese în funcție de simptomatologia pacientului, dar și în raport cu afecțiunile preexistente. Astfel, metodele de diagnostic pentru insuficiența renală pot include:

• anamneza – medicul va trece în revistă, împreună cu pacientul, următoarele informații: istoricul medical al acestuia, afecțiunile cronice ale membrilor familiei;
• analize de sânge – dacă prin măsurarea nivelului de uree, creatinină și azot din sânge, se constată concentrații ridicate ale acestor elemente, este foarte probabil ca pacientul să sufere de o formă a insuficienței renale. Atunci când ureea și creatinina înregistrează valori crescute, pacientul se poate confrunta cu un sindrom de retenție azotată. De asemenea, hemoleucograma completă poate fi utilă în stabilirea acestui diagnostic;
• analiza urinei – cantitatea de proteine, glucoză sau agenți patogeni prezenți în urină poate reprezenta un indicator al insuficienței renale;
• investigații imagistice, precum RMN (rezonanță magnetică nucleară) sau computer tomograf (CT), care permit vizualizarea detaliată a rinichilor și a altor organe interne ce pot fi afectate de boală. De asemenea, cu ajutorul ecografiei abdominale sau al urografiei, medicul poate identifica eventualele obstrucții ale căilor urinare;
• biopsie renală – presupune recoltarea de țesut de la nivelul rinichilor, în vederea efectuării unei analize morfologice. În acest mod, pot fi identificate eventualele modificări apărute la nivelul țesuturilor, inclusiv tumori.

În funcție de rezultatele investigațiilor, medicul specialist va recomanda un plan de tratament adaptat nevoilor pacientului cu insuficiență renală și îi va monitoriza evoluția pe parcursul acestuia.

Tratament insuficiență renală

Din punct de vedere terapeutic, insuficiența renală poate fi abordată în mai multe moduri, în funcție de stadiul bolii, dar și de vârsta și starea de sănătate a pacientului. Metodele de tratament ce pot fi implementate includ regimul alimentar, administrarea de medicamente, dializa și transplantul renal.

Regimul alimentar

Persoanelor care suferă de insuficiență renală li se recomandă adoptarea unui stil de viață cât mai sănătos, ceea ce include și dieta zilnică. Este important să se urmărească atât aportul de minerale și proteine, cât și cel de apă, în raport cu stadiul bolii și rezultatele analizelor. Printre aspectele care necesită o atenție specială, se numără următoarele:

• aportul de proteine – la pacienții cu boli renale, limitarea consumului de alimente bogate în proteine este esențială, întrucât un aport proteic crescut poate accelera afectarea rinichilor;
• aportul de minerale – sodiul, potasiul, fosforul și magneziul trebuie limitate, astfel încât să nu fie afectate funcții importante ale organismului, precum tensiunea arterială sau excreția. Pe de altă parte, necesarul de calciu este mai crescut în rândul persoanelor care suferă de insuficiență renală; așadar, se recomandă suplimentarea aportului prin alimentație (excepție făcând lactatele, care cresc nivelul de fosfor);
• consumul de apă – acest aspect este, la rândul său, unul variabil, deoarece depinde în mare măsură de diureză și de eventualele retenții de apă manifestate.

Tratamentul medicamentos

În unele situații, medicul poate considera necesară administrarea de medicamente, fie ca să prevină apariția de complicații, fie ca să trateze cauzele care au declanșat insuficiența renală. Dacă pacientul nu le poate administra singur, este indicat să facă acest lucru sub îndrumarea unui membru al familiei sau cu sprijinul unei persoane specializate în ingrijirea la domiciliu. Printre clasele de medicamente folosite cel mai frecvent în această afecțiune se numără următoarele:

• antihipertensive – tensiunea arterială poate să crească peste limitele normale, la persoanele care suferă de insuficiență renală. De aceea, se recomandă monitorizarea periodică a presiunii arteriale și, dacă este cazul, administrarea de medicație antihipertensivă (de regulă, din clasa inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei);
• suplimente cu vitamina D și calciu – deoarece pacienții cu insuficiență renală au nevoie de un aport crescut de calciu, se recomandă administrarea unor astfel de suplimente, pentru a preveni afectarea sistemului osos;
• hipocolesterolemiante – produsele medicamentoase care mențin valorile colesterolului în limite normale sunt utile în cazul pacienților care, din cauza bolii cronice de rinichi, dezvoltă dezechilibre lipidice;
• antiedematoase – medicamentele din această clasă contribuie la eliminarea apei în exces și la reducerea edemelor ce pot apărea la pacienții cu insuficiență renală.

Dializa

În formele avansate de insuficiență renală, când regimul alimentar și medicația nu mai sunt suficiente pentru a susține funcțiile renale, medicul specialist apelează la următorul pas: dializa. Aceasta este o procedură prin care este suplinită funcția de filtrare a sângelui, realizată în mod normal de către rinichi. Există două tipuri de dializă:

• dializa peritoneală – procedeul folosește membrana peritoneală ca filtru, cu ajutorul unui cateter inserat în cavitatea abdominală;
• hemodializa – această variantă de dializă folosește o membrană externă (dializor) drept filtru. Sângele pacientului este trecut prin dializor, unde este epurat, după care este pompat înapoi în organism, în forma filtrată.

Dializa nu este neapărat o metodă de tratament de durată, putând provoca diferite complicații, însă prelungește durata vieții pacientului și asigură o mai bună funcționare a funcțiilor organismului, până la efectuarea transplantului renal.

Transplantul de rinichi

La pacienții la care insuficiența renală ajunge într-un stadiu avansat și, din varii motive, dializa nu mai poate fi efectuată pentru multă vreme, singura opțiune rămâne transplantul renal. Cu toate acestea, nu toți pacienții sunt eligibili pentru transplant. Este necesar ca între pacient și donator să existe compatibilitate, atât din punctul de vedere al grupei sanguine, cât și tisular. În acest sens, înainte de înscrierea pacientului pe lista de așteptare pentru transplant, acesta va trebui să efectueze o serie de analize de laborator, la indicația medicului nefrolog.

După operația de transplant renal, pacientul va trebui să urmeze un tratament imunosupresor, pentru ca organismul să nu respingă noul organ. Așadar, este important ca pacientul să fie cât mai bine protejat împotriva infecțiilor, fiind foarte vulnerabil în fața agenților patogeni de orice fel.

Persoanele dragi care se confruntă cu insuficiență renală, indiferent că este vorba despre forma acută sau de cea cronică a bolii, au nevoie de asistență medicală corespunzătoare, oricare ar fi stadiul în care se află. În plus, este esențial ca aceste persoane să își administreze corect tratamentul pentru alte boli cronice de care suferă, dar și să urmeze un regim alimentar adaptat acestei afecțiuni, astfel încât boala să nu se agraveze.

Sursa foto: Shutterstock.com

Articolul Totul despre insuficiența renală: cauze, simptome, tratament apare prima dată în TheCareHub.

Înscrieți-vă la newsletter-ul nostru

Thank you for Signing Up

Vă rugăm să corectați câmpul (câmpurile) marcat(e) mai jos.

1,true,6,Contact Email,2

Atunci când lucrăm cu persoane vârstnice care au dificultăți de mobilitate, munca include și acordarea de sprijin fizic. Sprijinul poate să fie pentru transferul persoanei de pe o suprafață pe alta, pentru schimbat hainele, pentru îngrijire personală (spălat), etc..

Conținutul cursului

• Sfaturi pentru familiile persoanelor în vârstă;
• Echipamente de sprijin;
• Idei pentru evitarea căderilor;
• Îndrumar pentru îngrijitori;
• Tipuri de transfer;
• Cauzele accidentelor;
• Sfaturi pentru folosirea adecvată a corpului;
• Pașii pentru efectuarea transferurilor.

SFATURI PENTRU FAMILIILE PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ

Echipamente care pot să faciliteze îngrijirea acasă:

• Urinal; 
• Ploscă;
• Înălțător de toaletă;
• Scaun suport pentru bucătărie;
• Echipamente care ajută transferul; 
• Echipamente care ajută mersul (băț, cadru sau cârje)

Prevenția este cel mai sigur mod de a evita căzăturile acasă. Consecințele unei căzături pentru persoane vârstnice sau persoane care au deja probleme de mobilitate pot fi grave afectând mobilitatea pe termen lung.

• Păstrați libere rutele de acces în casă și între camere, fără  obstacole de care să vă împiedicați;
• Asigurați-vă că este suficientă lumină în cameră, inclusiv pe holuri și scări;
• Barele de susținere pot fi de mare ajutor;
• Asigurați-vă că aveți echipamentul adecvat care să vă ajute la deplasare (cârjă, băț, cadru);
• Nu folosiți cârja, bățul sau cadrul ( sau alte echipamente pentru deplasare) atunci când vreți să vă ridicați din șezut în picioare sau invers. Folosiți brațele să vă împingeți în sus de pe pat sau scaun și abia apoi luați echipamentul de mers;
• Asigurați-vă că scaunul sau canapeaua  sunt suficient de înălțate (se pot folosi înălțătoare de scaune ) pentru a vă fi mai ușor să vă ridicați sau să vă așezați;
• Asigurați-vă că podeaua nu este alunecoasa sau că nu aveți un covor sau mocheta care să îngreuneze folosirea  echipamentului de deplasare;
• Asigurați-vă că papucii pe care îi purtați vă încadrează bine piciorul și nu sunt prea largi sau prea strâmți;
• Folosiți lumină de noapte.

ÎNDRUMAR PENTRU ÎNGRIJITORI – MECANISME DE TRANSFER ADECVATE

Una din provocările meseriei de îngrijitor este asistența persoanelor cu mobilitate redusă, care au nevoie de sprijin pentru a accesa diverse zone din propria locuință. Este important pentru îngrijitori să cunoască tehnicile de transfer pentru a proteja persoana în vârstă dar și pe sine.

CE ESTE TRANSFERUL?

Transferul este metoda de mutare a unei persoane (în vârstă sau cu probleme de mobilitate) de pe o suprafață pe alta atunci când persoana sprijinită poate să ajute cu transferul și să pună greutate pe cel puțin un membru (inferior sau superior).

LOCURI DE TRANSFER

• Așezat / ridicat de pe toaletă
• Așezat / ridicat de pe pat;
• Așezat /ridicat de pe scaun / fotoliu fix;
• Așezat /ridicat de pe scaunul rulant;
• Intrat / ieșit din cada de la baie;
• Intrat / ieșit din mașină.

TIPURI DE TRANSFERURI

• Prin ridicare în picioare și pivotare;
• Prin ridicare în picioare și pășire;
• Prin alunecare;
• Prin îndoire și pivotare;
• Dependent (când persoana care trebuie transferata are un grad crescut de dependență de o altă persoană pentru a realiza transferul);
• Prin ridicare mecanică.

CAUZE FRECVENTE DE ACCIDENTE ÎN TIMPUL TRANSFERULUI

• Graba
• Frica vârstnicului de a cădea;
• A nu cere ajutor atunci când este nevoie;
• Lipsa de pregătire înainte de a iniția transferul;
• Folosirea neadecvata a corpului, cum ar fi răsucirea trunchiului;
• Complicații care țin de mediul înconjurător ( podele alunecoase, papuci inadecvați);
• Vârstnicul își pierde starea de alertă (ex. apare o stare de leșin).

ECHIPAMENT ADECVATE PENTRU TRANSFERURI

• Placă de alunecare;
• Echipamente care ajuta deplasarea ( ex. cadrul de mers, bățul, cârja, etc);
• Bare fixe de susținere;
• Bară tip trapeză;
• Tipuri diferite de lift.

ÎNDRUMĂRI PENTRU FOLOSIREA ADECVATA A CORPULUI

• Aranjarea spațiului este esențială. Asigurați-vă că suprafața de unde se face transferul și suprafața spre care se transfera sunt cât mai apropiate. Asigurați-vă că aveți tot cu vă trebuie pentru transfer lângă dumneavoastră astfel încât să le puteți atinge cu mâna;
• Oferiți îndrumări clare și concise clientului atât înainte cât și în timpul transferului;
• Arătați vârstnicului, înainte de a face transferul, ce ați dori să facă dânsul;
• Stabiliți împreună cu vârstnicul momentul transferului (de ex., numărați până la 3);
• Când vârstnicul își schimbă poziția (de ex., din poziția culcat în șezut sau din șezut în picioare) permiteți clientului să stea în noua poziție pentru câteva secunde pentru a permite tensiunii arteriale să se stabilizeze înainte de îl ghida spre următoarea mișcare;
• Folosiți o centură de mers dacă aveți acces la una (nu se folosește pentru vârstnicii care au tub de hrănire sau care au avut colostomie)
• Verbalizați observațiile posturale care pot fi îndreptate și sunt problematice în timpul transferului (de ex., dacă persoana este aplecată în față și ar trebui să stea dreaptă, spuneți-i să stea dreaptă).
• Nu permiteți niciodată clientului să vă țină de gât în timpul transferului;
• Nu puneți niciodată o centură de susținere sub brațele vârstnicului deoarece poate cauza distrugerea nervurilor localizate în zona respectiva;
• Atunci când este posibil ghidați vârstnicul să se întoarcă spre partea mai puternică.
• Utilizați mișcări ale corpului adecvate :
  • asigurați-vă că vârstnicul este aproape de dvs.;
  • asigurați-vă că este cu fața spre dvs.;
  • îndoiți genunchii;
  • în timpul transferului folosiți musculatura picioarelor și nu a spatelui;
  • păstrați-vă coloana drepta (nu îndoită și nici încovoiată),
  • țineți picioarele depărtate la aceeași distanță ca umerii;
  • țineți călcâiele lipite de podea;
  • luați în considerare greutatea vârstnicului și gradul de sprijin de care are nevoie;
  • evitați răsucirea  trunchiului ( folosiți pivotarea sau faceți un pas);
  • evitați să combinați mișcările, de exemplu întoarcerea și aplecarea în același timp;

Luați în considerare următoarele aspecte înainte de a face transferul:

• Dacă vârstnicul are recomandări medicale care să îi interzică anumite tipuri de mișcări;
  • Numărul de persoane necesare transferului;
  • Timpul necesar transferului;
  • Abilitatea vârstnicului de a înțelege instrucțiunile pe care i le dați;
  • Dacă spațiul este suficient pentru a realiza transferul în siguranță 

A) TRANSFERURILE PRIN PIVOTARE

Pașii necesari pentru efectuarea unui transfer prin pivotare:

1. Apropiați suprafața pe care persoana trebuie să fie transferată  de suprafață unde se afla persoana în vârstă, astfel încât să fie cât mai aproape dar păstrând în același timp spațiu suficient pentru a face manevra necesară;
2. Poziționați scaunul pe care se face transferul pe partea în care vârstnicul are mai multă putere, dacă este posibil;
3. Încercați să mutați vârstnicul, dacă este posibil, de pe o suprafață mai înaltă spre una mai joasă;
4. Înclinați scaunul la 45 – 90 de grade spre suprafață spre care se face mutarea;
5. Asigurați-vă că frânele scaunului mobil de pe /spre care se face transferul sunt fixate;
6. Ghidați vârstnicul să se aproprie pe cât posibil de marginea scaunului;
7. Asigurați-vă că vârstnicul are călcâiele orientate spre suprafața spre care se face mutarea;
8. Îndrumați persoana în vârstă să își poziționeze picioarele  direct sub genunchi sau puțin în spate (se pot întâmplă accidente dacă picioarele sunt prea în față sau prea în spate);
9. Încadrați piciorul vârstnicului care este cel mai depărtat de suprafață spre care se face transferul Cu genunchii și picioarele dvs. (de ex., dacă mutați persoana de pe pat pe un scaun, ordinea ar trebui să fie: pat > piciorul dvs. > piciorul vârstnicului > piciorul dvs. > piciorul vârstnicului  > scaun).
10. Comunicați timpul transferului. Numărați până la 3 și atunci balansați soldurile și fesele vârstnicului spre dvs., apoi îndepărtați ușor persoana în vârstă de dvs. spre suprafață spre care se face transferul. Rugați vârstnicul să împingă în sus de pe suprafața pe care se află pentru a vă ajuta să îl ridicați.
11. În timpul transferului, persoana în vârstă ar trebui să ajungă cu mâna brațul scaunului pe care va fi transferat pentru a ghida mișcarea corpului. Aceasta vă ajuta la creșterea încrederii vârstnicului în ceea ce privește transferurile și va crește gradul de siguranță.

Clip video al tehnicii de transfer prin pivotare: https://www.youtube.com/watch?v=NcffCGFGRjM 

B) TRANSFERURI PRIN FOLOSIREA PLĂCII DE ALUNECARE

1. Apropiați suprafața pe care persoana trebuie să fie transferată  de suprafață unde se afla persoana în vârstă, astfel încât să fie cât mai aproape dar păstrând în același timp spațiu suficient pentru a face manevra necesară;
2. Poziționați scaunul pe care se face transferul pe partea în care vârstnicul are mai multă putere, dacă este posibil;
3. Încercați să mutați vârstnicul, dacă este posibil, de pe o suprafață mai înaltă spre una mai joasă;
4. Înclinați scaunul la 45 – 90 de grade spre suprafață spre care se face mutarea;
5. Asigurați-vă că frânele scaunului mobil de pe /spre care se face transferul sunt fixate;
6. Îndepărtați brațele scaunului, fotoliului, comodei sau ale patului (atât de la suprafață de unde se face transferul cât și de la suprafață spre care se face transferul);
7. Ridicați piciorul care este cel mai aproape de suprafață spre care se face transferul și plasați placa sub picior (la mijlocul distanței între fese și genunchi, orientată spre șoldul opus);
8. Placa trebuie să fie bine fixată sub coapsa și la fel de bine fixată pe suprafața spre care se face  transferul;
9. Blocați genunchii vârstnicului folosind proprii genunchi;
10. Rugați persoana în vârstă să pună o mână pe marginea plăcii și cealaltă mână pe suprafața de pe care se face transferul (asigurați-vă că nu își pune mâna sub placa de transfer deoarece se pot întâmplă accidente);
11. Îndrumați vârstnicul să se aplece în față și ușor îndepărtat de suprafața spre care se transferă;
12. Persoana în vârstă trebuie să își mute centrul de greutate în direcția opusă suprafeței de transfer. Vârstnicul trebuie să își folosească ambele brațe pentru a se ridica / aluneca fesele de-a lungul  plăcii.
13. Asistați vârstnicul când are nevoie să mute centrul de greutate și susțineți-i trunchiul în timpul transferului;
14. O față de perină poate fi utilizată pe placa de transfer pentru a evita contactul pielii vârstnicului cu placa (dacă clientul nu are pantaloni lungi, de ex);

Clip video – transfer de placă de alunecare: https://www.youtube.com/watch?v=0RXvkJFzppc&list=UUmY1FzEEDRdhjMqfPoxZa_w&index=5

Clip video – ridicare în picioare dintr-un scaun cu rotile: https://www.youtube.com/watch?v=gl5X9FG7zio&list=UUmY1FzEEDRdhjMqfPoxZa_w&index=15

C) TRANSFER PRIN ÎNDOIRE ȘI PIVOTARE

1. Apropiați suprafața pe care persoana trebuie să fie transferată  de suprafață unde se afla persoana în vârstă, astfel încât să fie cât mai aproape dar păstrând în același timp spațiu suficient pentru a face manevra necesară;
2. Poziționați scaunul pe care se face transferul pe partea în care vârstnicul are mai multă putere, dacă este posibil;
3. Încercați să mutați vârstnicul, dacă este posibil, de pe o suprafață mai înaltă spre una mai joasă;
4. Înclinați scaunul la 45 – 90 de grade spre suprafață spre care se face mutarea;
5. Asigurați-vă că frânele scaunului mobil de pe /spre care se face transferul sunt fixate;
6. Îndepărtați brațele scaunului, fotoliului, comodei sau ale patului (atât de la suprafață de unde se face transferul cât și de la suprafață spre care se face transferul);
7. Instruiți vârstnicul să se mute (prin alunecare) spre marginea suprafeței pe care stă până când ambele picioare sunt poziționate ferm pe podea. Apucați persoana în vârstă în jurul taliei, șoldurilor sau de sub fese;
8. Rugați vârstnicul să își mute corpul spre mijloc sau să stea cât mai drept posibil;
9. Transferați greutatea corpului vârstnicului în față (de la talie, șolduri sau fese);
10. Rugați persoana în vârstă fie să apuce cu mâna suprafața spre care se transferă sau să  se împingă cu mâinile de pe suprafață pe care stă;
11. Asistați persoana în vârstă prin ghidare și pivotare spre suprafață de transfer;

Clip video: https://www.youtube.com/watch?v=e51OXIi1z7A

Clip video – transferuri pivotante cu asistență maximă: https://www.youtube.com/watch?v=nyGRTA9O3DM

D) TRANSFERUL UNEI PERSOANE CU UN GRAD RIDICAT DE DEPENDENȚĂ

1. Apropiați suprafața pe care persoana trebuie să fie transferată  de suprafață unde se afla persoana în vârstă, astfel încât să fie cât mai aproape dar păstrând în același timp spațiu suficient pentru a face manevra necesară;
2. Poziționați scaunul pe care se face transferul pe partea în care vârstnicul are mai multă putere, dacă este posibil;
3. Încercați să mutați vârstnicul, dacă este posibil, de pe o suprafață mai înaltă spre una mai joasă;
4. Înclinați scaunul la 45 – 90 de grade spre suprafață spre care se face mutarea;
5. Asigurați-vă că frânele scaunului mobil de pe /spre care se face transferul sunt fixate;
6. Poziționați picioarele vârstnicului ferm pe podea, exact sub genunchi, și îndepărtați suportul de picioare al scaunului rulant. Apucați picioarele persoanei din spatele genunchiului și trageți-l ușor în față, pe suprafața pe care se află. Asigurați-vă că fesele persoanei sunt îndepărtate de roțile din spate.
7. Plasați o placă de alunecare sub coapsa interioară a vârstnicului, la mijlocul distanței între fese și genunchi, pentru a forma un pod între suprafața pe care se află vârstnicul și suprafață de transfer. Unghiul plăcii de alunecare ar trebui să fie orientat spre coapsa opusă a persoanei;
8. Stabilizați picioarele vârstnicului plasând picioarele dvs.  în afara picioarelor sale;
9. Stabilizați genunchii persoanei plasându-vă ferm genunchii dvs. în fața și lateralul genunchilor persoanei în vârstă;
10. Ajutați vârstnicul să își ducă trunchiul deasupra genunchilor trăgându-l ușor față de umeri.
11. Cuprindeți vârstnicul de sub brațul cel mai îndepărtat de zona de transfer, plasați mâna pe cureaua pantalonilor sau sub fese. Pe cealaltă parte, întindeți-vă spre spatele persoanei în vârstă și poziționați-vă mâna sub fese sau pe cureaua pantalonilor;
12. După ce brațele sunt poziționate corect, păstrați-le apropiate de corpul vârstnicului, fără a le mai mișca, pentru a poziționa trunchiul;
13. Numărați până la 3 cu voce tare. Când ajungeți la 3, susținând ferm genunchii clientului cu genunchii dvs., transferați greutatea vârstnicului pe suprafata de transfer. Păstrați-vă spatele drept și genunchii ușor îndoiți pentru a face mișcarea mai ușoară. Rotiți-vă cu persoana și mutați-o pe placa de transfer. Repoziționați picioarele vârstnicului și poziția dvs. și repetați mișcarea până când vârstnicul este bine poziționat pe suprafața de transfer, perpendicular pe suprafață patului/scaunului și cât mai în spate posibil;
14. Asigurați-vă că  poziția este confortabilă pentru persoana în vârstă. Ridicați-i picioarele dacă transferul se face în pat.

Clip video: https://www.youtube.com/watch?v=MKSe4q4NGmQ

E) TRANSFERURILE ÎN MAȘINĂ

1. Apropiați suprafața pe care persoana trebuie să fie transferată ( scaun rulant) de suprafață unde se afla persoana în vârstă (in mașina), astfel încât să fie cât mai aproape dar păstrând în același timp spațiu suficient pentru a face manevra necesară;
2. Persoana care asistă cu transferul trebuie să stea în interiorul ușii deschise;
3. Asigurați-vă că scaunul rulant și mașina nu sunt pe suprafețe înclinate deoarece asta va face mai dificil transferul;
4. Înclinați scaunul rulant la 45 – 90 de grade spre suprafața de pe care se face mutarea (mașina).
5. Blocați frânele scaunului rulant;
6. Se aplică pașii transferurile prin pivotare (vezi pct. A).

Clip video: https://www.youtube.com/watch?v=McM2PXvlKE0

Resurse suplimentare:

Pentru echipamente: https://millbrookhealthcare.co.uk/pages/london-borough-of-havering

Manipulare manuală: http://ideasforot.com/?page_id=184

Sursa foto: Photo by Alex Green from Pexels

Articolul Manevrarea manuală a vârstnicilor apare prima dată în TheCareHub.

Ce este demența?

Demența este un termen utilizat pentru a descrie o serie de simptome cognitive și comportamentale care pot include pierderea memoriei, probleme de raționament și de comunicare, schimbări de personalitate și o reducere a capacității unei persoane de a desfășura activitățile zilnice, cum ar fi cumpărăturile, spălatul, îmbrăcatul și gătitul. Demența este cauzată de leziuni ale creierului. De obicei, leziunile încep încet și se agravează în timp, pe măsură ce celulele încep să moară.

Înscrieți-vă la newsletter-ul nostru

Thank you for Signing Up

Vă rugăm să corectați câmpul (câmpurile) marcat(e) mai jos.

1,true,6,Contact Email,2

Semnele și simptomele demenței

Confuzie
Halucinații
Dezorientare
Probleme de memorie
Goluri (sau „salturi”) în timp
Probleme de coordonare fizică
Sentimente de teamă și de stres
Sentimente de stimă de sine scăzut

Cu ce alte probleme se confruntă oamenii cu demența?

Modificări de comportament

Gusturile, antipatiile și interesele unei persoane se pot schimba; aceasta își poate pierde inhibițiile și se poate comporta în moduri noi și surprinzătoare.

Schimbări de personalitate

O persoană care înainte era sociabilă poate deveni retrasă și deprimată sau poate deveni brusc frustrată și nervoasă.

Dificultăți de comunicare

Vorbirea și înțelegerea vorbirii ar putea fi afectate.

Dificultăți în rezolvarea problemelor și luarea deciziilor

Probleme cu utilizarea instrumentelor și echipamentelor

De ce uneori o persoană care trăiește cu demență se comportă diferit sau pare că își schimbă personalitatea?

Modificările la nivelul creierului pot fi înspăimântătoare, provocând sentimente de suferință si stres. Experiența demenței poate fi uneori înfricoșătoare. Atunci când se întâmplă acest lucru, datoria noastră, în calitate de îngrijitori, este să ajutăm persoana să se simtă în siguranță și să nu fie anxioasă. 

Demența poate, de asemenea, să elibereze o persoană de modurile anterioare de gândire, astfel încât aceasta decide să încerce noi hobby-uri și activități.

Tipuri de demență 

Cuvântul „demență” descrie un set de simptome care pot include pierderi de memorie și dificultăți de gândire, de rezolvare a problemelor sau de limbaj și care pot afecta, de asemenea, starea de spirit și comportamentul. Demența apare atunci când creierul este afectat, iar anumite simptome vor depinde de părțile creierului care sunt afectate. Demența este progresivă, astfel încât simptomele se vor agrava în timp. În prezent, nu există niciun tratament.

Demența de tip Alzheimer

Acesta este cel mai frecvent tip de demență. Șase din zece persoane cu demență au boala Alzheimer. Aceasta este cauzată de acumularea de proteine în creier și se caracterizează prin pierderea progresivă a memoriei (în special a amintirilor recente) și a capacității de a desfășura activitățile zilnice. Acest lucru poate duce adesea la deprimare, confuzie și iritabilitate, deoarece oamenii se străduiesc să înțeleagă ce se întâmplă.

Demența vasculară

Demența vasculară este a doua cea mai frecventă formă de demență și este cauzată de pierderea fluxului sanguin către creier, adesea ca urmare a unui accident vascular cerebral. Aceasta poate debuta brusc sau poate progresa lent în timp. Principalele simptome, pe măsură ce boala evoluează, sunt dificultăți din ce în ce mai mari de concentrare, raționament și planificare, pierderi de memorie și, uneori schimbări de dispoziție sau modificări de comportament.

Demența cu corpi Lewy 

Demența cu corpi Lewy este cauzată de o acumulare de proteine în creier. Se caracterizează prin schimbări neașteptate de comportament, de la vigilență la confuzie sau oboseală. Oamenii suferă adesea de probleme de somn și halucinații și pot apărea, de asemenea, probleme de mișcare asemănătoare cu boala Parkinson. Memoria este adesea mai puțin afectată în cazul acestei demențe în stadiile sale incipiente.

Demența Mixtă 

Unele persoane dezvoltă demențe mixte, în care apar una sau mai multe demențe. O persoană cu o boală existentă, cum ar fi Parkinson sau Huntington, poate fi mai predispusă să dezvolte demență. Sindromul Korsakoff are ca rezultat simptome asemănătoare demenței, provocate de abuzul de alcool; spre deosebire de toate celelalte forme de demență, acesta poate fi stopat.

Demența fronto-temporală 

Demența fronto-temporală este un tip de demență mai puțin frecventă care cauzează probleme de comportament și de limbaj. Demența fronto-temporală afectează partea frontală și laterală a creierului (lobii frontali și temporali). Este cauzata de micșorarea lobilor din creier. 

Demența fronto-temporală, inclusiv boala Pick, este cauzată de deteriorarea părților creierului asociate cel mai adesea cu vorbirea, limbajul și comportamentul. Persoanele cu această afecțiune confundă sau uită adesea cuvintele și pot dezvolta comportamente neobișnuite din cauza pierderii inhibiției, pot dezvolta comportamente repetitive, pot mânca în exces sau pot deveni supuse și retrase. În cele din urmă pot înceta să mai vorbească cu totul. Persoanele care trăiesc cu această demență pot dezvolta, de asemenea, simptome fizice similare cu cele ale bolii Parkinson.

Demența afectează în principal persoanele de peste 65 de ani, dar demența fronto-temporală tinde să debuteze la o vârstă mai tânără. Cele mai multe cazuri sunt diagnosticate la persoane cu vârste cuprinse între 45 și 65 de ani, deși poate afecta și persoane mai tinere sau mai în vârstă.

Ca și alte tipuri de demență, demența fronto-temporală tinde să se dezvolte lent și să se agraveze treptat pe parcursul mai multor ani.

Demența de tip Korsakoff

Sindromul Korsakoff, cunoscut și sub numele de „sindromul Wernicke-Korsakoff”, este un tip de demență care este cel mai frecvent cauzată de abuzul cronic de alcool. Din acest motiv, sindromul Korsakoff este, de asemenea, considerat pe scară largă ca fiind o formă de afectare cerebrală legată de alcool (ARBD).

Sindromul Korsakoff este asociat cu o lipsă de vitamina B1 (tiamină) în sistem. Tiamina ajută celulele creierului să producă energie și, prin urmare, atunci când nivelul de tiamină scade, celulele creierului nu pot genera suficientă energie pentru a funcționa corect. Acest lucru duce la apariția sindromului Korsakoff și a simptomelor și problemelor asociate. Se caracterizează prin probleme de memorie, confuzie si agitație. 

Alte afecțiuni care pot fi confundate cu demența

Boala Parkinson – se caracterizează prin probleme de mișcare (tremor și dificultăți la mers) și probleme de vorbire. Unele persoane cu boala Parkinson ajung să dezvolte demență.

Delirul – atunci când o persoană devine confuză din cauza unor afecțiuni precum deshidratarea și infecția, confuzia acesteia poate fi diagnosticată greșit ca fiind demență.

Memorie slabă – memoria se deteriorează în general pe măsură ce îmbătrânim. Dacă memoria noastră se deteriorează, asta nu înseamnă că avem demență!

Alte afecțiuni medicale – lipsa vitaminelor B, problemele tiroidiene, nivelul scăzut al zahărului din sânge și dezechilibrul de sodiu sau calciu pot cauza simptome care pot fi interpretate greșit ca fiind semne de demență.

Importanța diagnosticului precoce al demenței

Majoritatea persoanelor sau a celor care le îngrijesc se vor adresa inițial medicului de familie pentru a discuta despre preocupările lor. Medicul poate oferi un diagnostic preliminar înainte de a trimite persoana respectivă la o clinică de memorie sau la un specialist.

Acest lucru le oferă oamenilor posibilitatea de a-și planifica viitorul.

Diagnosticul poate avea ca rezultat un tratament care să controleze simptomele și să întârzie progresia.

Sugestii pentru îmbunătățirea comunicării cu cineva cu demență

Demența este o afecțiune complexă și experiența fiecărei persoane este diferită. Cu toate acestea, multe persoane care trăiesc cu demență se pot confrunta cu provocări similare în ceea ce privește comunicarea.

Adesea, micile schimbări pe care le facem în abordarea noastră pot face o mare diferență în evitarea dificultăților de comunicare sau a frustrării. Aceasta poate ajuta la construirea și menținerea unor relații bune.

Comunicăm foarte mult prin limbajul corpului, expresiile faciale și tonul vocii. Dacă părem pozitivi, veseli și încrezători, aducem un sentiment de speranță și reasigurare în conversație și, dimpotrivă, dacă părem resemnați sau nefericiți, putem aduce un sentiment de tristețe. 

Ați putea încerca:

– să vă concentrați asupra persoanei, oprindu-vă din alte activități

– să limitați distragerilor

– să îi rostiți numele, atunci când vorbiți cu ea

– să fiți cât mai concret; încercați să nu folosiți pronume precum „el” sau „ea”, folosiți în schimb numele persoanei la care vă referiți

– să atingeți zâmbind brațul persoanei, dacă aceasta se simte confortabil cu un astfel de gest.

– să folosiți un limbaj simplu și direct

– să vorbiți încet, clar și în propoziții scurte

– să ascultați cu atenție, cu empatie și înțelegere, acordând persoanei suficient timp pentru a răspunde și menținând un contact vizual tot timpul

– să folosiți gesturi pentru a reda ceea ce spuneți, de exemplu, mimând că beți o ceașcă de ceai sau că vă încălțați.

– să folosiți imagini pentru a ilustra ceea ce spuneți, de exemplu, imaginea unei mașini sau o fotografie a locului unde veți merge

– să evitați să puneți prea multe întrebări deschise sau să oferiți prea multe opțiuni

Comunicarea este complexă, iar sugestiile atașate pot funcționa cu unele persoane, dar nu și cu altele. Persoanele care trăiesc cu demență pot înțelege adesea mult mai mult decât pot exprima, așa că implicați-le întotdeauna în comunicare, folosind unele dintre sfaturile și sugestiile noastre.

Cum să faceți față provocărilor legate de comunicare

Comunicarea poate fi frustrantă atât pentru persoana cu demență, cât și pentru familia, prietenii și echipa de îngrijire, care nu știu întotdeauna care este cel mai bun mod de a răspunde. Ori de câte ori vorbiți cu o persoană cu demență, păstrați-vă limbajul corpului deschis, expresia facială caldă și veselă, iar tonul vocii ușor, pozitiv și încrezător. Acest lucru va aduce un sentiment de speranță și reasigurare în conversație.

„De ce tot întreabă de mama sau de tata?”

Pentru mulți oameni, părinții înseamnă confort, siguranță și dragoste. Este posibil ca persoana să încerce să experimenteze din nou aceste sentimente. Dacă credeți că persoana se simte nesigură, alinați-o și oferiți-i liniște.

„De ce tot spune că trebuie să meargă la serviciu când nu mai lucrează?”

Este posibil ca persoana să aibă nevoie să simtă că are un scop, că este utilă și necesară. Ajutați la păstrarea independenței încurajând persoana să ia parte la activitățile casnice, cum ar fi ștergerea prafului sau uscarea, chiar dacă nu se face așa cum ați dori dumneavoastră.

„Când se simt triști sau furioși și nu pot explica de ce – cum îi pot ajuta?”

Ar putea fi un semn de durere neidentificată sau o iritare legată de mediul în care se află persoana respectivă. Verificați temperatura camerei și a mediului. Verificați dacă există semne de vânătăi, roșeață, umflături neobișnuite sau alte afecțiuni, cum ar fi artrita, dureri de dinți sau de cap. Cereți sfatul unui medic de familie cu privire la ameliorarea durerii. Puteți, de asemenea, să validați sentimentele persoanei spunând: „Pari trist din cauza a ceva”.

„De ce continuă să ceară să plece acasă, când sunt acasă?”

Este posibil ca persoanei să îi lipsească un sentiment de siguranță, securitate sau familiaritate. Ar putea fi de ajutor să aruncați o privire asupra unor lucruri familiare, de exemplu, fotografii sau videoclipuri vechi sau obiecte din casă. Vorbiți-i despre „casa” lor și oferiți-i asigurări.

„De ce au dificultăți în a găsi cuvintele potrivite?”

Dificultatea de a găsi cuvintele poate fi un rezultat direct al modificărilor la nivelul creierului, în special al lobului temporal. De asemenea, se poate datora oboselii, stresului sau unui mediu zgomotos. Acordați-i persoanei suficient timp pentru a răspunde și, dacă puteți, folosiți imagini și notițe. Ascultați foarte atent persoana, urmăriți-i limbajul corpului și reduceți distragerile externe.

„Când vorbesc, persoana pare confuză și nu mă înțelege – de ce se întâmplă acest lucru?”

Acest lucru se poate datora unui nivel mai scăzut de înțelegere, unei dificultăți de concentrare sau prea multor distrageri. Fiți liniștitor și blând. Încercați să spuneți sau să întrebați într-un mod diferit. Acordați-i timp. Dacă este cazul, folosiți atingerea.

„De ce sunt retrași și lipsiți de reacție?”

Acest lucru se poate datora dificultăților de înțelegere sau incapacității de a se exprima din cauza unor probleme de limbaj, a unei leziuni a lobului temporal sau a unei posibile depresii. Poziționați-vă cu fața spre persoană, obțineți contact vizual și ritmați conversația. Nu oferiți prea multe informații și nu puneți prea multe întrebări. Investigați dacă depresia ar putea fi o problemă pentru persoana respectivă printr-o vizită la medicul de familie.

„Mă tot întreabă cine sunt și de ce mă aflu în casa lor – de ce?”

Persoanele cu demență își pierd abilitatea de a recunoaște persoanelor cunoscute, fețele și mediul înconjurător; acest lucru se poate datora fricii sau modificărilor de memorie. Încercați să înțelegeți realitatea persoanei. Retrageți-vă în altă cameră pentru câteva minute, apoi reintrați cu calm și spuneți ceva de genul: „Bună ziua, m-am întors, mă bucur să vă văd”.

Dacă confuzia apare brusc, ar putea fi un indiciu al unei infecții sau al unei afecțiuni fizice care provoacă o anumită confuzie, care poate necesita intervenție medicală.

Sursa foto: Fotografie creată de SHVETS production, de la Pexels

Resurse suplimentare:

www.scie.org.uk
www.priorygroup.com/nhs/brain-injury-services/korsakoffs-syndrome
www.nhs.uk
www.dementiauk.org

Articolul Cum abordăm demența, ca îngrijitori? apare prima dată în TheCareHub.

Cum comunicăm?

• prin limbaj și vorbire
• prin informații scrise.
• prin acțiuni
• prin tehnologie

În practică, comunicarea  însemnă ✔ să întrebați oamenii cum preferă să li se adreseze și să le respectați dorințele; ✔ să le oferiți oamenilor informații despre serviciu în avans și într-un format adecvat; ✔ să nu presupuneți că știți ce vor oamenii (din cauza capacității lor de înțelegere, etc.)

Înscrieți-vă la newsletter-ul nostru

Thank you for Signing Up

Vă rugăm să corectați câmpul (câmpurile) marcat(e) mai jos.

1,true,6,Contact Email,2

Ce face comunicarea eficientă?

• Limbaj simplu: evitarea limbajului lung sau a jargonului. Să fie clar. Simplu nu trebuie să însemne un ton de superioritate.
• Asigurați-vă că vă puteți adresa persoanelor care vorbesc alte limbi sau care provin din alte culturi.
• Luați în considerare modul în care veți comunica cu persoanele cu dizabilități de învățare sau demență.
• Luați în considerare modul în care veți comunica cu persoanele cu deficiențe cognitive sau cu dificultăți de vorbire.
• Gândiți-vă la modalitățile de comunicare cu persoanele care au deficiențe senzoriale, cum ar fi deficiențe de auz sau de vedere.

Transmiterea unui mesaj nu depinde doar de cuvintele folosite. Implică, de asemenea, obținerea tonului potrivit și înțelegerea persoanei cu care vorbiți. Înseamnă, de asemenea, să fiți deschis și sincer cu persoana cu care vorbiți si să vă faceți timp pentru a-i cunoaște pe cei pe care îi sprijiniți. O comunicare bună este esențială pentru a asigura demnitatea în îngrijire:

• Este important ca persoanele îngrijite să aibă timp să își exprime nevoile și preferințele și ca îngrijitorul să înțeleagă persoana pe care o sprijină.
• Este vital ca îngrijitorul să dezvolte alte modalități de comunicare cu persoanele care au o deficiență cognitivă sau un limbaj limitat.
• Persoanele cu demență sau persoanele cu dificultăți de învățare pot fi ajutate să aleagă lucruri oferindu-le o selecție de lucruri sau arătându-le imagini.

Un tratament demn înseamnă să tratați persoana îngrijită ca pe un cetățean respectat, individual, cu un trecut și un viitor. Aceasta este o parte esențială a îngrijirii centrate pe persoană care contribuie la menținerea identității ca parte a demnității. Toată lumea trece prin schimbări în ceea ce privește sentimentul de identitate personală în anumite momente din viață. Unele dintre aceste schimbări pot fi dificile și dureroase; de exemplu in cazul  pensionării, al pierderii unui partener, al unui nou diagnostic. În astfel de situații putem simți că identitatea noastră s-a schimbat într-un mod care ne declasează cumva în lumea exterioară. Mărturiile unor persoane vârstnice “Nu știam atunci cât de mult aveam să mă bazez pe fotografii, că voi dezvolta o boală care îmi va fura amintirile, că în fiecare zi voi pierde ceva mai drag decât oricare dintre bunurile mele. Asta face boala Alzheimer: este un hoț în noapte, care fură imagini prețioase din viețile noastre în timp ce dormim.” “Sunt un alt eu astăzi față de cel de acum șase luni. Un alt eu față de cel de acum un an. Îmi pierd sentimentul de sine, iar acest lucru este mai înspăimântător decât orice altceva.”

Comunicarea în îngrijirea la domiciliu

Aspectele principale ale comunicării în îngrijirea la domiciliu Comunicarea în îngrijirea la domiciliu are în vedere 2 aspecte principale:

• Comunicarea cu persoana care beneficiază de îngrijiri la domiciliu (și cu familia sau prietenii acesteia)
• Comunicarea între profesioniști (îngrijitori, asistenți medicali, doctori, terapeuți, etc).

Comunicare se referă atât la comunicarea scrisă, cât și la cea nescrisă. Ca și în cazul îngrijirii centrate pe persoană în ansamblu, comunicarea eficientă este un proces continuu. Pe măsură ce nevoile sau preferințele unei persoane se schimbă, la fel se întâmplă și cu formele de comunicare preferate de aceasta.

Poate fi derutant dacă în îngrijirea și sprijinul unei persoane sunt implicați mai mulți profesioniști diferiți. O bună comunicare este vitală pentru a reduce la minimum neînțelegerile și stresul. În mod ideal, comunicarea se va face față în față – dar acest lucru nu este întotdeauna realist. 

Metodele de comunicare eficientă, cum ar fi utilizarea unui limbaj clar și concis și ascultarea cu atenție, ar trebui să fie utilizate întotdeauna, indiferent de mediu.

Jurnalele de îngrijire

Jurnalele de îngrijire (cunoscute uneori sub numele de „registre de îngrijire”) sunt jurnale detaliate ale tuturor îngrijirilor și sprijinului acordat. Acestea evidențiază nevoile, preferințele și experiențele persoanei. Jurnalele de îngrijire permit îngrijitorilor să comunice eficient  cu persoana pe care o îngrijește dar și între ei – în special dacă aceștia nu vorbesc de obicei față în față. 

Fiecare îngrijitor ar trebui să se asigure că jurnalul este completat la fiecare vizită, incluzând detalii despre orice incidente sau schimbări. Jurnalul ar trebui să fie suficient de cuprinzător pentru ca atât persoanele, cât și îngrijitorii acestora și toți profesioniștii să fie pe deplin informați. Toți cei implicați în îngrijirea persoanei ar trebui să citească întotdeauna noile intrări în jurnal, adăugând in același timp  informații noi.  

Pe lângă riscurile majore pentru sănătatea și bunăstarea persoanei, vizitele de îngrijire la domiciliu întârziate sau ratate  pot provoca stres persoanei care așteaptă o vizita la o anumită oră. De asemenea, poate rupe încrederea oamenilor în serviciul de îngrijire la domiciliu. Persoanele care locuiesc singure sau care nu au capacitate de exercițiu pot fi afectate în mod deosebit de modificările aduse unei vizite obișnuite. Orice modificare neașteptată a unui serviciu ar trebui să aibă loc numai în circumstanțe excepționale. Acestea ar trebui să fie comunicate imediat și într-un mod clar, semnificativ și accesibil pentru persoană. Ar trebui să se stabilească în mod clar modalitățile alternative pentru vizitele întârziate sau ratate. Aceasta poate include luarea de măsuri pentru ca un membru al familiei, un îngrijitor sau un vecin să viziteze (și furnizarea de date de contact ale lucrătorilor de îngrijire la domiciliu pentru această persoană).

Sfaturi pentru o comunicare eficienta

Modificările senzoriale adesea asociate cu îmbătrânirea reprezintă o provocare în comunicarea eficientă cu persoanele în vârstă. În calitate de îngrijitor, trebuie să înțelegeți că aceste bariere pot cauza dificultăți și frustrări pentru vârstnic, ceea ce va avea ca rezultat îndepărtarea acestuia față de alte persoane, furie și, uneori, jenă. 

Astfel, următoarele sfaturi vă vor ajuta să comunicați eficient cu persoana în vârstă pe care o îngrijiți:

Exercițiu de răbdare și compasiune

Este de la sine înțeles că răbdarea și compasiunea sunt deseori necesare atunci când aveți de-a face cu persoanele în vârstă. Provocările fizice, mișcările lente, uitarea, nevoia și apatia sunt doar câteva dintre comportamentele pe care le puteți întâlni. Uneori este ușor să vă pierdeți răbdarea și să deveniți frustrați. S-ar putea chiar să fii tentat să renunți și să pleci.

În aceste momente, este foarte util să vă puneți în locul vârstnicului, chiar și pentru o clipă. Gândiți-vă la adultul în vârstă cu care aveți de-a face și completați propoziția: „Nu e ușor să…”, sau „Trebuie să fie greu să….” (ex. „Trebuie să fie greu să depinzi de alții pentru mersul la baie”)

Întrebați în loc să comandați

Una dintre nevoile de bază ale multor seniori este aceea de a se simți relevanți și respectați. Puteți contribui la validarea acestor nevoi prin a întreba frecvent în loc să comandați atunci când comunicați cu persoana în vârstă. 

De exemplu: 

În loc de: „Azi la prânz veți mânca supă”. 

Spuneți: „Doriți să mâncați supă la prânz?” sau „Astăzi avem supă la prânz, bine?”.

Întrebați în loc să presupuneți

În mod similar, puneți întrebări în loc să faceți presupuneri în ceea ce privește acțiunile dumneavoastră în relația cu adultul în vârstă. De exemplu, în loc să stingeți lumina în camera persoanei în vârstă fără să o întrebați, spuneți: „O să sting lumina pentru dumneavoastră, bine?”. Dacă vârstnicul protestează, lăsați-l să facă cum dorește, dacă nu sunt consecințe negative, sau explicați-i de ce este important pentru dumneavoastră să faceți ceea ce trebuie să faceți

Oferiți alegeri ori de câte ori este posibil

Mulți adulți în vârstă doresc să își păstreze un sentiment de independență. Acest lucru poate fi deosebit de important atunci când vârstnicii își simt limitările fizice și cognitive, dar doresc totuși modalități de a menține un anumit nivel de control local în viața lor. Ori de câte ori este posibil și adecvat, oferiți unui adult în vârstă alegeri atunci când interacționați cu el. Acest lucru poate fi ceva la fel de simplu ca și întrebarea dacă vârstnicul ar dori să aibă felul A sau felul B pentru prânz.

Ascultați

Acesta este cel mai important considerent atunci când doriți să comunicați cu persoanele în vârstă. Prin ascultare, îi dați de înțeles persoanei îngrijite că atenția dumneavoastră este îndreptată spre dânsa. Chiar dacă ar putea avea dificultăți în a verbaliza ceea ce vor să spună, trebuie să îi faceți să simtă că sunteți atent la ceea ce spun, zâmbind, dând din cap sau rostind un cuvânt de recunoaștere.

Mențineți contactul vizual și stați față în față

Atunci când discutați cu oamenii în vârstă, trebuie să stabiliți întotdeauna un contact vizual. Acest lucru le va permite vârstnicilor să vă poată citi expresiile faciale și, în același timp, să se concentreze asupra a ceea ce doriți să spuneți.

A sta față în față cu o persoană în vârstă poate ajuta la facilitarea comunicării, potrivit Academiei Americane a Medicilor de Familie (AAFP). Multe persoane în vârstă au pierderi de vedere sau de auz și se pot baza pe citirea pe buze sau pe indicii faciale pentru a înțelege ceea ce spuneți. A sta față în față ajută, de asemenea, la eliminarea distragerilor vizuale și le va da sentimentul că le considerați importante.

Luați în considerare credințele și valorile culturale ale persoanelor cu care comunicați.

Deși este imposibil de înțeles detaliile și nuanțele fine ale fiecărei culturi, dezvoltarea unei înțelegeri generale a credințelor și normelor clienților poate ajuta la o comunicare eficientă. Puneți vârstnicului întrebări deschise, ascultați în mod activ și evaluați preferințele acestuia.

Cum să preveniți problemele de comunicare prin exersarea abilităților de ascultare activă

Iată un exemplu despre cum funcționează acest lucru: când persoana în vârstă se plânge că trebuie să ia pastile, îngrijitorul spune,

„Se pare că vă simțiți frustrat de faptul că trebuie să luați toate aceste medicamente”.

Îngrijitorul ascultă următorul lucru pe care vârstnicul  îl spune și îl repetă.

„Se pare că vă simțiți fără speranță și nu credeți că medicamentele vă ajută”.

Singurul răspuns dat de îngrijitor este „Se pare că vă simțiți …”. Acest lucru indică faptul că îngrijitorul a auzit și a înțeles. Acesta nu încearcă să repare, să rezolve sau să răspundă la problemă. Într-adevăr, este posibil să nu existe nicio soluție.

Până la finalul conversației, persoana care ofere îngrijire ar trebui să știe exact cum se simte persoana în vârstă. Acesta ar trebui să se simtă mai bine pentru că sentimentele sale au fost auzite și acceptate. Îngrijitorul nu se ceartă și nici nu încearcă să-l convingă să renunțe la sentimentele sale. Cu toate acestea, continuă totuși să îi administreze medicamentele la momentul potrivit.

Respectul și sprijinul pentru identitatea și istoria individuală a fiecărei persoane sunt esențiale pentru a le trata cu demnitate. 

Sursa foto: Photo by SHVETS production from Pexels

Resurse suplimentare:

https://www.thiscaringhome.org/effective-communication-skills-for-better-caregiving/

https://www.cyrilseniorcare.com/caregiver-tips-effective-communication-strategies-with-the-elderly

https://www.nice.org.uk

https://www.scie.org.uk/dignity/care/videos/communication

Articolul Cum comunicăm când îngrijim pe cineva? apare prima dată în TheCareHub.

Stilul de viață stresant, alimentația nepotrivită, precum și afecțiunile cronice netratate corespunzător pot duce la probleme serioase de sănătate, așa cum este accidentul vascular cerebral. Din nefericire, rata de mortalitate a acestei tulburări este una ridicată și, în același timp, aproape o treime dintre pacienții care suferă un accident vascular cerebral ajung imobilizați la pat. Despre cum puteți recunoaște un accident vascular, dar și despre tratamentul indicat în această afecțiune, puteți afla din rândurile de mai jos.

• Ce este accidentul vascular cerebral (AVC)?
• Atacul cerebral – cauze și factori de risc
• Tipuri de accident vascular cerebral
• Simptomele accidentului vascular
• Tratament și recuperare
• Îngrijirea pacientului cu accident vascular cerebral

Înscrieți-vă la newsletter-ul nostru

Thank you for Signing Up

Vă rugăm să corectați câmpul (câmpurile) marcat(e) mai jos.

1,true,6,Contact Email,2

Ce este accidentul vascular cerebral (AVC)?

Accidentul vascular cerebral este o urgență medicală ce are loc atunci când se produce obstrucția sau ruptura unui vas de sânge la nivel cerebral. Astfel, oxigenarea creierului este îngreunată și, dacă pacientul nu primește îngrijiri medicale în scurt timp, celulele cerebrale încep să moară, putând conduce la dizabilitate sau chiar deces. Această problemă medicală mai este cunoscută și sub numele de ictus cerebral, infarct cerebral sau atac cerebral.

Atacul cerebral – cauze și factori de risc

Este dificil de stabilit cu exactitate cauza declanșării unui accident vascular, fiind rezultatul unui proces complex de degradare a stării de sănătate. Deseori, cauzele accidentelor vasculare evoluează lent, într-un timp îndelungat, fără a genera neapărat simptome. Printre cele mai frecvente cauze se numără următoarele:

• hipertensiunea arterială – un pacient ce are, în mod constant, presiunea arterială peste limitele normale, prezintă șanse crescute să sufere un accident vascular cerebral;
• ateroscleroza – excesul de colesterol din circulație ajunge să se depună pe pereții vaselor de sânge, sub forma plăcilor de aterom, îngreunând circulația sanguină;
• trombozele – îngustarea sau blocarea vaselor de sânge poate avea loc și din cauza cheagurilor de sânge care se formează la nivel cerebral sau care migrează de-a lungul sistemului circulator.

La declanșarea atacurilor cerebrale mai contribuie și alți factori, care predispun pacientul la o astfel de problemă de sănătate:

• fumatul – studiile de specialitate au dovedit că fumătorii au o predispoziție ridicată față de declanșarea unui accident vascular cerebral sau a unui infarct miocardic acut, din cauza afectării vasculare provocate de către acest obicei;
• consumul de alimente bogate în grăsimi – o dietă bogată în lipide produce un dezechilibru sever al nivelurilor normale de colesterol, iar atunci când valorile de LDL colesterol, respectiv HDL colesterol nu mai corespund limitelor normale, se pot forma depuneri pe vasele sanguine;
• diabetul;
• afecțiunile cardiovasculare (insuficiență cardiacă, malformații ale inimii, tulburări circulatorii);
• tratamentele hormonale prelungite, precum administrarea de contraceptive orale, cresc riscul de tromboze și, deci, de atacuri cerebrale;
• afecțiunile endocrine, așa cum sunt disfuncțiile tiroidiene, pot dezechilibra metabolismul lipidic;
• obezitatea;
• stilul de viață sedentar și/sau stresant;
• vârsta avansată – odată cu depășirea vârstei de 55 de ani, apare o predispoziție crescută la dezvoltarea de boli cardiovasculare, respectiv accidente vasculare;
• istoric familial de accident vascular cerebral sau infarct de miocard – o persoană care a avut în familie cazuri de accident vascular este, la rândul său, expusă riscului de a suferi de aceeași problemă de sănătate.

Tipuri de accident vascular cerebral

Se disting trei mari tipuri de accidente vasculare cerebrale: accidentul vascular ischemic, accidentul vascular hemoragic, respectiv accidentul ischemic tranzitoriu. Acestea se deosebesc între ele atât prin factorul declanșator, cât și prin prisma duratei episodului ischemic.

AVC ischemic

Atunci când un fragment dintr-o placă de aterom sau un cheag de sânge obstrucționează circulația sângelui la nivelul creierului, are loc procesul numit ischemie cerebrală. În acest mod, se produce accidentul vascular cerebral ischemic (AVC ischemic), care este și cea mai frecventă formă de atac cerebral.

AVC hemoragic

Accidentul vascular cerebral de tip hemoragic se produce atunci când are loc ruptura unei artere de la nivelul creierului, celulele cerebrale fiind inundate de sânge, fapt ce le afectează în mod sever activitatea. Acest tip de accident vascular poate fi cauzat de o hemoragie cerebrală sau de o sângerare apărută la nivel subarahnoidian, aceasta din urmă putând fi cauzată de un traumatism cranio-cerebral sau de ruperea unui anevrism. De asemenea, apariția unui AVC hemoragic poate avea drept factori favorizanți administrarea de medicamente anticoagulante în mod necorespunzător sau hipertensiunea arterială.

Accident ischemic tranzitoriu (AIT)

Un AVC tranzitoriu este acel tip de accident vascular în care ischemia are caracter temporar, având o durată de doar câteva minute. Accidentele tranzitorii se mai numesc și mini accidente vasculare, putând trece neobservate, de multe ori. Odată îndepărtat blocajul arterei respective, simptomele se remit, starea pacientului revenind la normal, în scurt timp. Cu toate acestea, un AIT poate prevesti producerea unui accident vascular mai pronunțat, în viitor, motiv pentru care este deosebit de important ca pacientul să se adreseze medicului imediat ce a identificat simptomele unui posibil accident vascular tranzitoriu și să urmeze indicațiile de tratament primite de la specialist.

Simptomele accidentului vascular

Cele mai concrete semne și simptome ale accidentului vascular cerebral sunt grupate sub numele formulei F.A.S.T., date de inițialele din limba engleză ale următoarelor situații:

• Face (față) – dacă aspectul feței pacientului este unul asimetric, cel mai probabil a suferit un accident vascular. O metodă simplă de a verifica acest lucru este cea prin care pacientului i se cere să zâmbească. Dacă acesta nu își poate ridica simetric colțurile gurii, diagnosticul de AVC este foarte probabil;
• Arms (brațe) – simetria se aplică și în cazul acestei metode, când pacientul este rugat să ridice ambele brațe deasupra capului. Dacă nu reușește să ridice unul dintre brațe sau le ridică în mod inegal, acest lucru constituie un semnal de alarmă;
• Speech (vorbire) – pacientul nu poate repeta propoziții simple sau are dificultăți de pronunție;
• Time (timp) – deși nu reprezintă o metodă de identificare a accidentului vascular, timpul este un aspect deosebit de important de reținut, în cazul în care o persoană suferă un accident vascular. Deoarece, în cazul acestei afecțiuni, fiecare minut contează, dacă observați aceste manifestări la cineva, apelați cât mai repede serviciul de urgență (112).

Tabloul clinic general al accidentului vascular cerebral include următoarele semne și simptome:

• dificultăți în vorbire (pacientul nu pronunță cuvintele corect sau se exprimă în fraze lipsite de sens);
• dificultate în a înțelege ce spun persoanele din jur;
• tulburări de echilibru;
• tulburări de vedere;
• senzație de amorțeală pe o parte a corpului, ce poate afecta fața, mâna și/sau piciorul;
• paralizie pe una din părțile corpului (semipareză);
• dureri de cap;
• amețeli, stare de confuzie;
• greață, vărsături;
• uneori, pierderea cunoștinței.

Accidentul vascular cerebral poate genera complicații pe termen scurt sau lung (AVC sechelar), ce afectează serios calitatea vieții pacientului. Astfel, o persoană care a suferit un accident vascular se poate confrunta cu unele dintre aceste complicații:

• paralizie temporară sau definitivă;
• dificultăți de înghițire;
• tulburări psiho-emoționale (depresie, anxietate, tulburări de comportament), uneori, soldate cu manifestări extreme, precum tentativa de suicid;
• afectarea memoriei, uneori, cu caracter permanent;
• durere neuropată cronică.

Pacienții care rămân cu sechele motorii nu se pot îngriji singuri, unii dintre ei având nevoie de asistență de specialitate, asigurată de personal calificat. Perioada critică după AVC variază în funcție de tipul și de gravitatea acestuia, dar și de starea generală de sănătate a pacientului afectat.

Tratament și recuperare

Stabilirea tratamentului pentru accidentul vascular cerebral depinde, în mare măsură, de tipul de accident vascular, de afecțiunile preexistente, precum și de potențialele complicații generate de către respectivul atac cerebral. Astfel, abordarea terapeutică a accidentului vascular include:

• tratamentul medicamentos – în general, medicamentele recomandate în cazul unui pacient cu accident vascular au ca rol principal prevenirea unui alt asemenea eveniment. Acestea includ medicamente antiagregante plachetare sau anticoagulante, care previn formarea de cheaguri pe vasele de sânge. De asemenea, medicul specialist poate decide să apeleze la administrarea unor medicamente antihipertensive, hipocolesterolemiante sau vasodilatatoare periferice (vincamina, nicergolina, ginkgo biloba);
• tratamentul chirurgical – în unele cazuri, este necesară intervenția de urgență, pe cale chirurgicală, pentru îndepărtarea cheagului de sânge responsabil ori pentru oprirea sângerării;
• recuperarea fizică – un pacient care a rămas cu deficiențe motorii în urma accidentului vascular are nevoie de recuperare fizică, acesta fiind un proces de durată, până la apariția unor rezultate îmbucurătoare;
• consilierea psihologică este un aspect deloc de neglijat, în special în cazul pacienților care au dezvoltat tulburări psiho-emoționale în urma accidentului vascular. Mulți pacienți se simt neputincioși atunci când rămân cu o dizabilitate din această cauză, fie ea și temporară. De asemenea, există și cazuri când persoanele afectate rămân cu dureri dificil de suportat. În astfel de situații, pacienții care au suferit un accident vascular devin predispuși la dezvoltarea de stări anxioase sau depresive și necesită tratament și consiliere corespunzătoare.

Prevenirea accidentului vascular cerebral

Odată cu tratamentul medicamentos menit să prevină un accident vascular, sunt necesare adoptarea unui stil de viață activ, a unei alimentații sănătoase, precum și menținerea unui nivel redus al stresului. De asemenea, renunțarea la fumat este esențială pentru pacienții aflați în grupele de risc, așa cum este și urmarea corectă a tratamentului recomandat pentru afecțiunile ce pot evolua către un accident vascular cerebral.

Alimentația în accidentul vascular cerebral

Pentru o strategie eficientă de tratare și prevenție a acestei probleme de sănătate, un aspect ce necesită atenție sporită este alimentația în accidentul vascular cerebral. Se vor evita, pe cât de mult posibil, alimentele bogate în grăsimi saturate (unt, smântână, alimente procesate, produse semipreparate etc.), produsele cu un conținut ridicat de zahăr sau sare, dar și consumul de alcool sau fumatul.

În schimb, este recomandată o dietă bazată pe produse care conțin Omega 3 (somon, semințe de chia etc.) și care sunt bogate în fibre, acestea având rolul de a reduce colesterolul din sânge. Se poate consuma carne de pasăre, fără grăsime și piele, fiind de preferat în locul preparatelor din carne roșie (vită sau porc).

Îngrijirea pacientului cu accident vascular cerebral

Atunci când o persoană dragă suferă un accident vascular, va avea nevoie de ajutor și îngrijire, pentru o perioadă de timp. Fie că veți putea oferi chiar dumneavoastră sprijinul necesar, fie că apelați la servicii dedicate acestui tip de îngrijire, este important de reținut că recuperarea pacientului cu accident vascular cerebral necesită timp și răbdare, atât din partea pacientului, cât și din cea a îngrijitorului. Iată câteva aspecte ce țin de îngrijirea unei persoane cu accident vascular:

• acordarea de ajutor în vederea hrănirii, în cazul pacienților cu sechele motrice;
• ajutarea persoanei cu rutina de igienă personală;
• administrarea tratamentului conform schemei recomandate;
• efectuarea exercițiilor de recuperare fizică;
• îngrijirea și prevenția rănilor, în cazul persoanelor care dezvoltă escare pe fondul imobilizării la pat;
• măsurarea funcțiilor vitale (tensiunea arterială, pulsul, glicemia) și menținerea acestora în limitele normale.

Accidentul vascular cerebral este o problemă medicală cu un grad ridicat de pericol pentru viața pacientului, necesitând atât asistență medicală de urgență, cât și un plan de tratament de durată, pentru diminuarea sechelelor și prevenirea unui nou episod. Cu toate acestea, cu tratamentul corespunzător și personal medical corect instruit, foarte mulți pacienți se pot recupera într-un mod îmbucurător.

Sursa foto: Shutterstock.com

Articolul Accidentul vascular cerebral: simptome, tratament și recuperare apare prima dată în TheCareHub.